Lectia de Istorie a profesorului univ dr Ioan Scurtu: BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947)

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947)

de Prof Univ Dr Ioan Scurtu

Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918,  diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace. Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii. La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye,  Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul  unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România.

In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris  şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului.  Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea  relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice FederativeRuse  din acea zi menţiona:

“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.

2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”[1].

Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor.

Pe de altǎ parte, guvernele României apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de rǎzboi şi au refuzat sǎ dea curs solicitǎrilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a rǎsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎtre Rusia a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. De asemenea, apreciau cǎ tezaurul evacuat  la Moscova – pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa –  era un bun asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit integral României.

In februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul de Externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, iniţierea unor “tratative pentru reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi pentru a statornici între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru ambele pǎrţi”, apreciind cǎ “diferendele dintre cele douǎ ţǎri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere”.  Premierul român a fost de acord, astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru N. Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti,  şi diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.

Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au întrerupt.

La 13 octombrie 1920 guvernul sovietic a propus din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe pentru reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ “interesele celor douǎ ţǎri pot fi satisfǎcute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎri contractante, dacǎ nici o influenţǎ  din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei dorinţe comune”[2].

Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

In preambulul tratatului se preciza:

“Considerând cǎ în interesul pǎcii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ;

Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ;

Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu România;

Considerând, în sfârşit,  cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ, conform Tratatului semnat laParisla 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate.

Au  hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ”.

Dupǎ aceastǎ argumentare urma decizia:

“ Art. 1. Inaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Se preciza cǎ “Inaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele”[3].

La 1 noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ:

“Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”[4].

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie ( 1922), Franţa (1924)

şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ.

Oficialitǎţile române considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace semnate în 1919-1920 au fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din 1918.

România a devenit membru fondator al Societǎţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi propunea sǎ evite declanşarea unor noi conflicte militare. In  Statutul (Pactul) Societǎţii Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor  rezolva pe cale paşnicǎ, prin tratative, divergenţele dintre ele.

In spiritul Pactului Societǎţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921,  tratate de alianţǎ  cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia.  In 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Inţelegerea Balcanicǎ. Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace.

Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre liderii de la Kremlin a apartenenţei Basarabiei la România, hotǎrâtǎ de Sfatul Tǎrii la 27 martie 1918 şi confirmatǎ prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920.

La rândul lor, sovieticii declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ, Sfatul Tǎrii era un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia Basarabiei, iar Tratatul de la Paris era lipsit de valoare juridicǎ.

Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România, ca şi în multe alte ţǎri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ, considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ, iar pericolul unui nou rǎzboi era eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎptuit un act care nu putea fi pus sub semnul întrebǎrii, cǎ dreptatea lor este “eternǎ”.

Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎşurat o consistentǎ propagandǎ externǎ, pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire  şi de faptul cǎ noile provincii s-au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. In opinia lor, fǎceau propagandǎ, pentru care risipeau importante fonduri şi energii,  doar cei care nu aveau dreptate, iar şansele lor de succes erau nule.

Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor politice din Basarabia  îi acuzau pe  “rǎgǎţeni” cǎ nu ar proteja populaţia din  teritoriile unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎţi ale autoritǎţilor – caracteristice unei societǎţi cu o democraţie neconsolidatǎ şi  care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎrii – erau puse  pe seama politicii guvernului de la Bucureşti. Nu odatǎ, confruntǎrile politice interne se prelungeau şi în strǎinǎtate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României

Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎri teritoriale pe seama României (Uniunea Sovieticǎ, Ungaria şi Bulgaria) au desfǎşurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ, promovându-şi propriile interese.

Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului.

România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial  a ocupat teritorii strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica Transilvania pentru ţara sa,  iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii.

In decembrie 1923, Internaţionala a III-a a impus Partidului Comunist din România sǎ militeze pentru “autodeterminarea pânǎ la despǎrţirea de statul român” a Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei.

Vizate de Internaţionala Comunistǎ erau, alǎturi de România, şi Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, state “imperialiste”, asupra cǎrora Uniunea Sovieticǎ avea revendicǎri teritoriale.

Pe acest fond politic tensionat au avut loc unele contacte oficiale româno-sovietice. In zilele de 27 martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la Viena, la care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un stat independent.

In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului Tǎrii din 27 martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel, conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond privind relaţiile româno-sovietice.

 Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la înfiinţarea unei entitǎţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România.

Transnistria nu a constituit niciodatǎ, de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ, iar puterea sovieticǎ s-a instalat definitiv  în acest teritoriu abia în februarie 1923.

Incǎ din februarie 1924 s-a constituit un  “comitet de iniţiativǎ”,  care a elaborat

Memoriul cu privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. In acest document se afirma: “Republica Moldoveneascǎ ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ republica Belorusǎ faţǎ de Polonia şi cea a Kareliei faţǎ de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea o anume republicǎ socialistǎ şi nu o regiune autonomǎ în componenţa URSS.  Unirea teritoriilor de pe ambele pǎrţi ale Nistrului ar servi drept breşǎ strategicǎ a URSS faţǎ de Balcani (prin Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”[5].

La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era necesar din motive politice.

Pe aceastǎ bazǎ, la 19 septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a decis constituirea RASSM.  Graniţa de apus a noii republici era cea a URSS, care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România, subînţelegându-se cǎ ar fi pe râulPrut.

A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la formarea RASSM, în care se afirma cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit Basarabia”.[6] Evident, se avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc.

Odatǎ cu crearea RASSM propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat plenar refacerea unitǎţii poporului moldovenesc [7]. In acest scop au acţionat guvernul sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ, Federaţia Comunistǎ Balcanicǎ, precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie (filialǎ) a Internaţionalei respective.

Potrivit statisticilor sovietice, RASSM avea o populaţie de 572 339 locuitori , cu o structurǎ etnicǎ complexǎ: ucraineni – 50,5%,  moldoveni – 34,3%,  ruşi – 5,5%,  evrei – 4,8%,  alte naţionalitǎţi – 4,7%.

Capitala Republicii a fost slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929 laTiraspol.

RASSM a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în care rolul decisiv îl avea Partidul Comunist bolşevic. De la început, conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul Moldovenesc Regional de Partid,  format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni.  Pe întreaga perioadǎ de existenţa a RASSM în organele de conducere pe linie de partid, la nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi ucrainenii.

In aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţǎranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul Executiv Central.  Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem, iar cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului.

In RSSAM au fost create noi structuri economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎrii colective) în care ţǎranimea a trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte existau, au fost naţionalizate, patronii, socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind  arestaţi sau devenind proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea numǎrului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste şi comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în RASSM au fost aduşi intelectuali ruşi şi ucraineni.

Conducerea sovieticǎ a urmǎrit izolarea  locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din România şi cu deosebire din Basarabia,  inventând o limbǎ nouǎ, moldoveneascǎ. In actul de constituire a RASSM se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ, ucraineanǎ şi rusǎ. In 1924 a fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ), iar în 1925 s-a întocmit o gramaticǎ a limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ.

Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ, distinctǎ de limba românǎ, era determinatǎ de motive politice, neavând nici un fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de Ion Dic-Dicescu, cel care semnase Memoriul  privind înfiinţarea RASSM. El scria în 1925: “Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba românǎ, iar limba românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi literar. Limba românǎ este limba scriitorilor moldoveni”.  Dicesu propunea şi soluţia: “Noi trebuie sǎ utilizǎm acest tezaur, deoarece suntem moştenitorii lui. Noi nu avem nici timp şi nici forţǎ pentru a <crea> o nouǎ limbǎ şi literaturǎ. Noi trebuie sǎ ne însuşim cultura româneascǎ şi s-o sovietizǎm, sǎ-i insuflǎm spirit comunist, sovietic şi revoluţionar”[8].

Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul anilor 3o au decis ca republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ. S-a emis chiar teoria potrivit cǎreia alfabetul latin era “adevǎratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917”. In acest context şi în RASSM s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafialatinǎ, argumentându-se cǎ “pǎstrând unitatea scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, vom întǎri influenţa revoluţionarizatoare a RASSM asupra maselor asuprite din Basarabia”.

Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a revenit la grafia rusǎ, considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se ajungea la “românizarea limbii moldoveneşti”, fapt ce avea consecinţe grave asupra consolidǎrii RASSM.

In contextul marii terori staliniste din anii 1937-1938, mulţi activişti de partid şi de stat, precum şi intelectuali din RASSM, acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, arestaţi şi chiar lichidaţi[9].

Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM a fost o creaţie artificialǎ, menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând destabilizarea României şi expansiunea teritorialǎ a URSS.

La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania, Estonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un eventual conflict cu România.

Dupǎ pregǎtiri intense, la 11 septembrie, grupuri înarmate au trecut Nistrul, atacând mai multe localitǎţi din Basarabia. La 15 septembrie, în localitatea Tatar Bunar a fost proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ, în componenţa Uniunii Sovietice. Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a capturat  comandourilor respective.

Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat laParisla 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din viaţa internaţionalǎ. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

Devenit ministru de Externe al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât aceasta era un teritoriu românesc a cǎrei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de consinţǎmântul Kremlinului. La rândul sǎu, Maksim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.

La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România, cât şi de Uniunea Sovieticǎ, Convenţia pentru definirea agresorului şi a agresiunii.  La propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ “prin teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎruia un stat îşi exercitǎ în fapt autoritatea”. In opinia diplomatului român, prin acest document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România[10].

In ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu,  statele Micii Inţelegeri au convenit sǎ stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ.

La 9 iunie 1934,  printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. In document se menţiona:

“Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecǎreia dintre ele”[11] .

Nicolae Titulescu – care se bucura de un mare prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930 şi 1931 funcţia de preşedinte al Adunǎrii Generale a Ligii Naţiunilor – s-a declarat un prieten sincer al Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎri fructuoase între România şi marele sǎu vecin de la Rǎsǎrit.  Ministrul român a pledat pentru primirea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie 1934.

La rândul sǎu, guvernul sovietic, ca semn de  bunǎvoinţǎ, a restituit României, în mai 1935, o parte din tezaurul depus la Moscova în timpul primului rǎzboi mondial. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului  Dimitrie Cantemir, care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.

In condiţiile în care statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov au militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor tratate care sǎ garanteze menţinerea pǎcii pe continent. In acest spirit, ministrul de Externe român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ mutualǎ între Franţa şi Uniunea Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935).

La 15 iulie 1935, N. Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎtǎrescu şi a regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţǎ mutualǎ cu Uniunea Sovieticǎ.

Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii. La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele.  In iulie 1936 a izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de partea “rebelului” Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adpotat politica de neintervenţie.

Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ.

In acest context, unii oameni politici români – între care Gheorghe I. Brǎtianu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu –  cereau ca politica externǎ  sǎ se adapteze noilor realitǎţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact  cu Uniunea Sovieticǎ, prin care s-ar permite intrarea trupelor acestei ţǎri pe teritoriul României.

Totuşi, la 15 iulie 1936, guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu URSS[12].

Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea  proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ.

In document se menţiona :

”Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS.

La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ

imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”[13].

Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi

URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Numai cǎ Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului sǎu,  drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document.

La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tǎtǎrescu, în urma cǎreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat cǎ guvernul va promova o politicǎ externǎ de continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie,  cǎ “actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, cǎci considerǎm cǎ demiterea Dv. în împrejurǎrile cunoscute echivaleazǎ cu o schimbare a politicii externe”[14].

In anii urmǎtori situaţia internaţionalǎ a devenit tot mai gravǎ: la 13 martie 1938, Germania a anexat Austria,  la 30 septembrie 1938 – prin acordul de la Munchen semnat de Adolf Hitler, Benitto Mussolini, Edouard Daladier şi Neville Chamberlain  – Cehoslovacia a fost silitǎ sǎ cedeze Germaniei o parte din teritoriul sǎu (regiunea Sudeţilor), iar la 15 martie 1939 trupele germane au ocupat acest stat.

Guvernul sovietic a decis sǎ-şi reorienteze politica externǎ, drept care,  la 3 mai 1939, Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov.

La rândul sǎu, în ziua de 11 august 1939, regele Carol al II-lea l-a rugat pe Ismet Inonu, preşerdintele Turciei, care urma sǎ se deplaseze la  Moscova, sǎ transmitǎ guvernului sovietic cǎ România era gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovieticǎ.  Dar guvernul sovietic nu s-a arǎtat interesat de o asemenea propunere.

La 23 august 1939, Germania şi Uniunea Sovieticǎ au încheiat un Pact de

neagresiune, semnat de cei doi miniştri de Externe,  Ribbentrop şi Molotov. Acesta avea o anexǎ secretǎ prin care cele douǎ state îşi delimitau spaţiul cuprins între Marea Balticǎ şi Marea Neagrǎ.

La articolul 3 se preciza:

” In privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovieticǎ subliniazǎ interesul pe care-l manifestǎ pentru Basarabia, Partea Germanǎ îşi declarǎ totalul dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii”[15].

Peste o sǎptǎmânǎ,  la 1 septembrie 1939, a izbucnit ce de-al Doilea Rǎzboi Mondial, prin atacarea Poloniei de cǎtre Germania, apoi şi de Uniunea Sovieticǎ, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevǎzute prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Guvernele de la Paris şi Londra au declarat rǎzboi Germaniei, nu şi Uniunii Sovietice.

România şi-a proclamat, la 6 septembrie, neutralitatea, dar situaţia ei devenise dificilǎ, fiind tot mai izolatǎ, în timp ce vecinii sǎi erau tot mai agresivi.

In ziua de 29 martie 1940, Molotov a declarat în Sovietul Suprem cǎ între

România şi Uniunea Sovieticǎ exista o problemǎ teritorialǎ, aceea a Basarabiei, a cǎrei anexare nu a fost recunoscutǎ niciodatǎ de guvernul sovietic. La 15 aprilie a început concentrarea de trupe sovietice la graniţa cu România.

A urmat, la 8 mai, transmiterea “Directivelor pentru Partidul Comunist din România” în care i se cerea sǎ sprijine “rezolvarea pe cale paşnicǎ a chestiunii Basarabiei şi a problemelor litigioase cu statele balcanice  vecine”[16].

Deşi ameninţarea sovieticǎ devenise  evidentǎ, guvernanţii români nu au luat nicio mǎsurǎ de apǎrare a graniţei de Est sau de pregǎtire a unui plan vizând eventuala evacuare a persoanelor şi bunurilor din Basarabia.

Succesele obţinute deGermaniape frontul de Vest, l-au determinat pe Carol al II-lea sǎ încerce o apropiere a României de aceastǎ ţarǎ. Dar ministrul german la Bucureşti l-a întrebat pe rege dacǎ România era dispusǎ sǎ ia în considerare cererile de revizuire teritorialǎ ale vecinilor sǎi, ca de exemplu ale Rusiei în problema Basarabiei. Era limpede cǎ Berlinul avea în vedere aplicarea Pactului din 23 august 1939.

A existat o anumitǎ succesiune de evenimente, care sugereazǎ coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului.  Astfel, la 14 iunie trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovieticǎ a intrat în  teritoriile ţǎrilor Baltice, pe care Uniunea Sovieticǎ  le-au anexat.  La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg,  ambasadorul Germaniei la Moscova, cǎ a decis sǎ rezolve problema Basarabiei, precizând cǎ Uniunea Sovieticǎ dorea sǎ soluţioneze problema pe cale paşnicǎ, dar România nu a rǎspuns la aceastǎ ofertǎ. Ministrul de Externe sovietic a ţinut sǎ precizeze cǎ dacǎ România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnicǎ a acestei probleme teritoriale, “Uniunea Sovieticǎ o va rezolva prin forţa armatǎ”[17] . Totodatǎ a menţionat cǎ revendicǎrile sovietice se extind şi asupra Bucovinei, în care locuieşte populaţie ucraineanǎ.

Rǎspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie:

“1. Germania este fidelǎ acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresatǎ de problema Basarabiei…

2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei  este o noutate,Bucovinaa fost mai înainte provincia Coroanei austriece …

3. In restul teritoriului român,Germaniaare puternice  interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pǎmântul agrar.

Germaniaeste interesatǎ, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni sǎ nu devinǎ teatru de rǎzboi”[18].

Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat sǎ-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernǎuţi. A doua zi, 26 iunie, dupǎ ora 22, Molotov a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notǎ în care se menţiona:

“ Guvernul URSS propune Guvernului regal al României:

Sǎ înapoieze Basarabia cǎtre Uniunea Sovieticǎ;

Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hǎrţii alǎturate” .

Guvernul sovietic  aştepta rǎspunsul “în decursul zilei de 27 iunie curent”[19].

Dupǎ primirea notei ultimative, Carol al II-lea i-a convocat pe miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti. Din împuternicirea guvernelor lor, aceştia l-au sfǎtuit sǎ cedeze, pentru a evita extinderea rǎzboiului în aceastǎ parte a Europei.

La  Consiliul de Coroanǎ, desfǎşurat în ziua de 27 iunie, punctele de vedere au fost împǎrţite. In cuvântul sǎu, Stefan Ciobanu a spus: “Sire, pǎrǎsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimǎ naţionalǎ, cǎci ea ar însemna sǎ aruncǎm populaţia din Basarabia în braţele unui neam strǎin şi a unui regim pe care nimeni din Basarabia nu-l doreşte. Rǎspunsul ce trebuie dat sovietelor e: rezistenţa pânǎ la sfârşit. In lupta contra cotropitorilor populaţia Basarabiei va fi alǎturi de armata românǎ”.

Acelaşi punct de vedere a fost susţinut şi de alţi participanţi, între care foştii prim-miniştri N. Iorga, Gh. Gh. Mironescu şi dr. Constantin Angelescu.

Hotǎrâtor a fost punctul de vedere al militarilor: şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Tenescu şi ministrul Apǎrǎrii Naţionale, generalul Ioan Ilcuş, au declarat cǎ raportul de forţe nu permitea o rezistenţǎ îndelungatǎ, pronunţându-se pentru cedare[20].

Dupǎ Consiliul de Coroanǎ, Guvernul român a transmis la Moscova cǎ:

“este gata sǎ procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicalǎ şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic.

In consecinţǎ, Guvernul român cere Guvernului sovietic sǎ binevoiascǎ a indica locul şi data ce doreşte sǎ fixeze în acest scop”.

Nemulţumit de rǎspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de   27/28  iunie (dupǎ ora 1,30), o nouǎ notǎ ultimativǎ în care se cerea guvernului român:

“1. In decurs de patru zile, începând de la ora 14, dupǎ ora Moscovei, la 28 iunie, sǎ evacueze teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti.

2. Trupele sovietice în acelaşi timp sǎ ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei.

3. In decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice sǎ ocupe urmǎtoarele puncte: Cernǎuţi, Chişinǎu, Cetatea Albǎ”.

Rǎspunsul era aşteptat “nu mai târziu de 28 iunie ora 12 ( ora Moscovei)”.

Cu o orǎ înainte de expirarea acestui termen, rǎspunsul a ajuns la Moscova:

“Guvernul român, pentru a evita gravele urmǎri pe care le-ar avea recurgerea la forţǎ şi deschiderea ostilitǎţilor în aceastǎ parte a Europei, se vede silit sǎ accepte condiţiile de evacuare specificate în rǎspunsul sovietic” [21].

In documentele ulterioare, oficialitǎţile sovietice au acreditat ideea cǎ în iunie 1940 a avut loc o înţelegere liberǎ între guvernele de la Moscova şi Bucureşti, în baza cǎreia s-ar fi ajuns la un acord privind cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.

Acest punct de vedere a fost acceptat de SUA şi Marea Britanie care, în fond, au confirmat prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop (privind Basarabia)  şi înţelegerea sovieto-germanǎ din 25 iunie 1940 (referitoare la Bucovina).

Astfel, Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 între România pe de o parte şi Uniunea Sovieticǎ, Marea Britanie şi SUA de cealaltǎ parte,  prevedea la articolul 4:

” Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilitǎ prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”[22].

O formulare similarǎ  s-a introdus şi în Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate,  semnat la 10 februarie 1947:

“Frontiera sovieto-românǎ este astfel fixatǎ în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”[23] ( Partea I – a, Frontiere, articolul 1).

In realitate, în iunie 1940  nu au avut loc negocieri româno-sovietice, nu a existat nici o convenţie şi nici un acord semnat de cele douǎ pǎrţi. Pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei  a fost rodul notelor ultimative şi a ameninţǎrii cu forţa, în faţa cǎrora guvernanţii români au cedat.

In România, factorii politici responsabili aveau sǎ susţinǎ cǎ prin cedarea fǎrǎ luptǎ a Basarabiei şi nordului Bucovinei au salvat fiinţa statului român, doarece o rezistenţǎ nu avea sorţi de izbândǎ, întrucât exista  uriaşǎ diferenţǎ de forţǎ militarǎ.

Aceastǎ disproporţie era evidentǎ, dar nu mai puţin adevǎrat este cǎ şi conducǎtorii României poartǎ o rǎspundere în faţa istoriei.

In primul rând, pentru cǎ au promovat o politicǎ externǎ ineficientǎ, care a avut ca rezultat ajungerea României într-o stare de izolare, astfel cǎ în momentul critic pentru ea, nu s-a putut baza pe nici un sprijin extern.

In al doilea rând, guvernanţii din iunie 1940 nu au ştiut sǎ foloseascǎ “miza petrolului”. La vremea respectivǎ, maşina de rǎzboi germanǎ era aprovizionatǎ cu petrolul românesc, iar un rǎzboi cu sovieticii, care ar  dus la distrugerea sondelor din Valea Prahovei, nu putea fi acceptat de Germania, ale cǎrei planuri militare erau în curs de realizare. De altfel, în nota lui Ribbentrop din 25 iunie se preciza cu claritate aceastǎ poziţie.

In al treilea rând, nu s-a luat în calcul o eventualǎ disputǎ sovieto-germanǎ, care a devenit vizibilǎ în momentul în care Moscova a depǎşit prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop, pretinzând şiBucovina.

In sfârşit, nu s-a ţinut seama de starea de spirit a populaţiei, de voinţa românilor de a-şi apǎra pǎmântul natal şi de a  respinge, cu orice jertfe, ocupaţia strǎinǎ.

In propaganda sovieticǎ, inclusiv în plan istoriografic, s-a urmǎrit acreditarea ideii cǎ în 1940 Uniunea Sovieticǎ a eliberat Basarabia de sub ocupaţia româneascǎ de 22 de ani, timp în care aceastǎ provincie a fost tratatǎ ca o colonie, iar populaţia a fost supusǎ unei crâncene exploatǎri din partea burgheziei şi moşierimii.

O analizǎ obiectivǎ, pe bazǎ de documente, aratǎ o cu totul altǎ realitate: dupǎ Unirea cu România, la 27 martie 1918, Basarabia s-a intergrat în statul român, a cunoscut o dezvoltare pe multiple planuri, iar populaţia din acest teritoriu a beneficiat de aceleaşi drepturile şi a avut de  fǎcut faţǎ aceloraşi obligaţii cu locuitorii din vechiul Regat, ca şi de pe intreg cuprinsul ţǎrii.

Cu certitudine, perioada interbelicǎ a fost una fastǎ, pozitivǎ din istoria Basarabiei.

Dupǎ cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a înregistrat o modificare substanţialǎ a politicii externe a României, care a încercat sǎ se adapteze la noile realitǎţi internaţionale.

Noul prim-ministru, Ion Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940: “ Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor douǎ mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Aceastǎ orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci reintrǎm prin ea în vechi tradiţii ale statului nostru”[24] .

Astfel, Carol al II-lea spera sǎ obţinǎ sprijinul Germaniei şi Italiei, pentru a evita ca România sǎ sufere noi pierderi teritoriale.

Manevra nu a reuşit, astfel cǎ prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost predatǎ Ungariei. Totodatǎ, la cererea lui Hitler, guvernul român a fost nevoit sǎ cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 sepembrie 1940 la Craiova.

Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat, din nou,  problema problema fundamentalǎ – aceea a refacerii graniţelor statale etnice.

Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România sǎ se alǎture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice.  Obiectivul urmǎrit a fost limpede formulat de conducǎtorul statului în Ordinul de zi:

“ Ostaşi,

Vǎ ordon:

Treceţi Prutul,

Zdrobiţi vrǎmaşul din Rǎsǎrit şi Miazǎnoapte.

Reîmpliniţi în trupul ţǎrii glia strǎbunǎ a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”[25].

Aflând despre aceastǎ decizie, regele Mihai i-a transmis generalului Antonescu: “In clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi Sfânta Tarǎ Moldovei lui Stefan cel Mare, gândul se îndreaptǎ cǎtre domnia voastrǎ domnule general, şi cǎtre ostaşii ţǎrii”[26]. Telegrame similare au transmis Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brǎtianu şi alţi lideri politici români.

In fond, la 22 iunie 1941, România replica faţǎ de agresiunea sovieticǎ din iunie 1940. A afirmat-o cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu Molotov din 24 iunie 1941. Citǎm din Jurnalul sǎu:

“La ora douǎ primesc telefon de la Kremlin. Molotov doreşte sǎ mǎ vadǎ /…/ Molotov vine spre mine. are obosit. Imi întinde mâna cu un gest simplu, liniştit. Imi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blândeţe.

– Aş vrea sǎ ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trǎiam, pânǎ ieri, în pace. Azi, trupele dv. sprijinǎ atacul banditesc al nemţilor împotriva noastrǎ. Aş vrea sǎ ştiu dacǎ îmi puteţi da o lǎmurire.

– Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nici o instrucţie. Imi închipuiam cǎ Legaţia dv. de la Bucureşti a trebuit sǎ vǎ dea lǎmuririle cuvenite.

– Legaţia noastrǎ nu cunoaşte decât faptele: participarea dv. la agresiunea împotriva noastrǎ. Din partea guvernului român, nu am primit nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o declaraţie de rǎzboi.

-In cazul acesta, trebuie sǎ ne lǎmurim despre faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implicǎ o rupturǎ a legǎturilor diplomatice dintre ţǎrile noastre.  Sunt convins cǎ membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile  pentru a pǎrǎsi România. La rândul nostru, v-am fi recunoscǎtori dacǎ aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca sǎ ni se remitǎ paşapoartele/…/

Dupǎ câteva clipe de tǎcere, se hotǎrǎşte sǎ-mi spunǎ urmǎtoarele: <România nu avea dreptul sǎ rupǎ pacea cu URSS.  Stia cǎ dupǎ reluarea Basarabiei, nu mai avea nici o pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, cǎ doream o Românie paşnicǎ şi independentǎ. Voinţa noastrǎ, pe care am dovedit-o prin fapte, era sǎ întǎrim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii fiindcǎ presimţeam cǎ e menitǎ sǎ tulbure raporturile dintre URSS şi România. Aceastǎ gartanţie însemna sfârşitul independenţei dv.  Aţi intrat sub dependenţa Germaniei > /…/

Rǎspund cǎ nu mi se cadre, în aceste clipe şi în aceste împrejurǎri, sǎ intru într-o discuţie de politicǎ generalǎ /…/  Sǎ-mi fie îngǎduit, sǎ-mi exprim pǎrerea de rǎu cǎ prin politica ei urmatǎ în timpul din urmǎ, URSS nu a fǎcut nimic pentru a împiedica, între ţǎrile noastre, durerosul desnodǎmânt de azi.  Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovǎ, prin  încǎlcǎrile  teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţǎ care au intervenit pe Dunǎre – chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie – Uniunea Sovieticǎ a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţǎ şi a trezit îndreptǎţita teamǎ cǎ însǎşi fiinţa statului român este în primejdie. Am cǎutat atunci un sprijin în altǎ parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi cǎutat, dacǎ nu am fi fost loviţi şi dacǎ nu ne-am fi simţit ameninţaţi

Imi îngǎdui sǎ amintesc aceste fapte fiindcǎ am avut prilejul, ca ministru de Externe al ţǎrii mele, sǎ atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţǎ de care am urmat totdeauna o politicǎ lealǎ de pace şi bunǎ vecinǎtate, cǎ  <o Românie independentǎ în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezǎşie de siguranţǎ pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine>.

Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezǎşie de siguranţǎ şi de pace, acoperire fireascǎ şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost datǎ, din nenorocire, de guvernul sovietic. Urmǎrile acestei nenorociri, pe care le deplângem astǎzi, mǎ mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodatǎ, pânǎ azi, rǎzboi cu poporul rus, şi nu sunt simţǎminte duşmǎnoase între cele douǎ neamuri.

Molotov a ascultat în tǎcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apǎsat doar şi cǎutând în mai multe rânduri privirea mea, a rǎspuns:

< In ce priveşte Basarabia, am pǎrerea mea.  Dacǎ aţi fi vrut, am fi putut gǎsi, din ǎvreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplǎceri. Azi însǎ, problema e alta. Vǎ gândiţi la teritorii. Si nu vǎ daţi seama cǎ sunt  în joc independenţa şi însǎşi fiinţa dv. de stat. Noi nu v-am pus niciodatǎ independenţa în primejdie. Dimpotrivǎ. Am luptat odatǎ pentru ea[27]. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De atunci, pânǎ în zilele de azi, cele din urmǎ, v-am asigurat necontenit cǎ suntem hotǎrâţi sǎ vǎ respectǎm ţara şi neatârnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţilor. V-aţi alǎturat atacului lor banditesc. Vǎ veţi cǎi. Germania a dovedit cu prisosinţǎ cât îi pasǎ de fiinţa şi de voinţa statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în primejdie de a nu mai fi>.

Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptǎ spre mine, cu mâna întinsǎ, se înclinǎ uşor, foarte simplu, şi, trebuie sǎ mǎrturisesc, mişcǎtor”[28].

Dupǎ lupte grele, la 25 iulie 194l, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost

reintegrare în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi ( morţi, rǎniţi şi dispǎruţi)[29] La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea rǎzboiuluiîn Est, pentru înfrâmgerea Uniunii Sovietice.

Cele douǎ provincii istorice – Basarabia şiBucovina-  au fost organizate sub forma unor guvernorate, beneficiind de o largǎ autonomie.

Prin  decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusǎ sub administraţie civilǎ româneascǎ, fǎrǎ a fi anexatǎ la statul român.

Ca urmare a alianţei cuGermania, România a ajuns în stare de rǎzboi cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreunǎ cu Uniunea Sovieticǎ, Coaliţia Naţiunilor Unite.

Evoluţia rǎzboiului din Est, iniţial favorabilǎ, a cunoscut o cotiturǎ dupǎ înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943). In acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul au început negocieri secrete pentru

încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis sǎ acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionatǎ.

Intre timp, Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop.

In martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia,  Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS  – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România:

“1. Ruptura cu germanii şi lupta comunǎ a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranitǎţii României.

2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de dupǎ tratatul din 1940.

3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de cǎtre România.

4. Inapoierea tuturor prizonierilor de rǎzboi sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor”[30].

Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv în negocierile sovieto-române de la Stockholm.

Ofensiva sovieticǎ pe frontul Iaşi-Chişinǎu, declanşatǎ la 20 august 1944, ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia sǎ acţioneze energic.

Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlǎturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din rǎzboiul purtat împreunǎ cuGermaniaşi s-a alǎturat coaliţiei Naţiunilor Unite.

In Proclamaţia cǎtre români, regele Mihai anunţa :

“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticǎ, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment înceteazǎ lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de rǎzboi cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţǎrii şi neamestecul în treburile noastre interne”[31].

In realitate, nu se ajunsese la nici un acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaserǎ independenţa şi suveranitatea României.

In timp ce militarii români se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii  îi tratau ca inamici. In intervalul 24 august-12 septembrie circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, adicǎ de cei pe care regele îi îndemnase pe români sǎ-i primeascǎ cu încredere.

Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 consemna decizia celor trei Mari Puteri, ca România sǎ intre în sfera de influenţǎ (dominaţie) sovieticǎ.

Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau ocupate de sovietici, fapt ce avea sǎ fie înscris  şi în Tratatul de pace din 10 februarie 1947.

Astfel, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseserǎ mari speranţe – recunoşteau înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, iar Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau sub ocupaţia sovieticǎ.

Pe lângǎ impunerea regimului sovietic, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul  şi sudul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei.  Pe de altǎ parte, în Republica Sovieticǎ Socialistǎ Moldoveneascǎ a fost inclusǎ Transnistria.

In contextul dezagregǎrii Uniunii Sovietice, la 27 august 1991 Republica Moldova – care cuprindea numai o parte a provinciei istorice româneşti  Basarabia – şi-a proclamat independenţa, fiind recunoscutǎ ca stat de România, Federaţia Rusǎ, Ucraina şi celelalte state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

[1] Relaţii româno-sovietice. Documente, vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1999, p.16

[2] Ibidem,  p.66

[3] Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 1995, p. 28

[4]  Relaţiile …, p. 69

[5]  Demir Dragnev, Ion Chitoagǎ, Ion Jarcuţchi, Elena Negru, Din istoria Transnistriei, Chişinǎu, Editura Civitas, 2001, p. 163

[6]  Ibidem, p.164.

[7] Vezi, pe larg, Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile “moldovenismului”. Studiu şi documente, Chişinǎu, Editura Civitas, 2009.

[8] Din istoria…, p.175

[9]  Ibidem, p.183

[10]  Nicolae Titulescu, Basarabia pǎmânt românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti, Editura RUM-IRINA, 1992, pp. 20-21

[11]  Documente…, p.511

[12] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice. Colectivul de redacţie: George Macovescu –redactor responsabil,  Dinu C. Giurescu, Gheorghe Ploeşteanu, George G. Potra, Constantin I. Turcu,   Bucureşti, Editura Politicǎ, 1967,  p.796

[13] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p.79

[14]  Nicolae Titulescu, Basarabia …, p.94

[15]  Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinǎu, Editura Universitas, 1991, pp. 6-7

[16] Documente…, p.527

[17]  Ibidem, pp. 315-316

[18]  Ibidem, p. 528

[19] “Universul” din 4 iulie 1940

[20]  Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 2011, pp. 301-304.

[21]  Universul din 4 iulie 1940

[22]  Ioan Scurtu şi Ghorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti,  Editura Paideia, 1999,  p.585

[23]  Ministerul Afacerilor Strǎine, Tratat de Pace între România, Puterile Aliate şi Asociate. Semnat la Paris la 10 februarie 1947,  Bucureşti, 1947

[24] Universul din 8 iulie 1940

[25] Universul din 23 iunie 1941

[26] Ibidem din 24 iunie 1941

[27] Aluzie la  rǎzboiul din 1877-1878

[28] Grigore Gafencu, Jurnal. iunie 1940- iulie 1942. Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Globus, 1994, pp. 152-153

[29] Armata românǎ în al Doilea Rǎzboi Mondial. Eliberarea Basarabiei şi a pǎrţii de nord a Bucovinei

(22 iunie – 26 iulie 1941). Coordonator col. dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, Editura Militarǎ, 1996, pp. 327-328

[30]  Documente …, p.594

[31]  România liberǎ din 24 august 1944

Ioan Scurtu Ro / Carti la TipoMoldova

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Shortlink:

6 Responses to Lectia de Istorie a profesorului univ dr Ioan Scurtu: BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947)

  1. Pingback: Basarabia, intre ciocanul rusesc si nicovala nemteasca, ieri ca si azi. Prof Univ Dr Ioan Scurtu despre tragedia Basarabiei in relatiile romano-sovietice ((1918-1947) | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: Basarabia, intre ciocanul rusesc si nicovala nemteasca, ieri ca si azi. Prof Univ Dr Ioan Scurtu despre tragedia Basarabiei in relatiile romano-sovietice ((1918-1947) | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

  3. Pingback: BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947) « Cronici Geruliene

  4. Mihai Nomolosanu

    Foarte interesant articolul. Felicitari, domnule profesor!

  5. Relatia cu rusia nu trebuie de loc,este ocupant si este nedemocratica.

  6. Pingback: Basarabia-Bucovina.Info – Un an sub semnul lui Eminescu | Basarabia-Bucovina.Info

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>