Incursiune in Transnistria. Azi: Tighina vazuta de Basarabia-Bucovina.Info. EXCLUSIV

Incursiune in Transnistria (I)

Incursiunea intreprinsa de Basarabia-Bucovina. Info in Transnistria, luna trecuta, a cuprins mai multe etape si obiective, istorice, culturale si religioase, pe care le vom prezenta, in detaliu, in postarile noastre, insotite si de mai multe filmari din Tighina si Tiraspol. Pana atunci, va introducem in misterele de dupa sarma ghimpata din rasaritul romanesc, in care se afla tintuiti, impreuna, romani, ucraineni si rusi, ca intr-o uriasa rezervatie sovietica incremenita in timp.

Suntem pe o sosea militara, din placi de beton, care porneste de la Brest, din Belarus, trece prin Ucraina si Republica Moldova, intra in asa-zisa republica transnistreana si ajunge din nou in Ucraina, unde se sfarseste la Odesa, in Marea Neagra. Desi pe alocuri preia rol de drum european, (E 58, E 581) legandu-se cu Europa pana la Viena sau Helsinki, putini stiu ca soseaua, care este facuta sa treaca pe langa orase principale din fostele republici sovietice, a fost construita de rusi in perioada URSS pentru avansul rapid de tancuri si blindate pana in inima Europei. Si astazi, cel putin la granita artificiala dintre Moldova si Transnistria, are acelasi rol, daca socotim ca pe aceasta soseaua ca-n palma poti ajunge de la Tiraspol la Chisinau in mai putin de o ora. Invers e mai greu, pentru ca ai de trecut “puncte de frontiera”, “interne” sau “externe”, “vami”, baricade si dispozitive militare ale trupelor rusesti “pacificatoare”, unde esti urmarit atent din intunecimea cuiburilor de mitraliera in timp ce iti sunt date ordine rastite intr-o limba pe care nu vrei sa o cunosti.

Cum aproape toate drumurile Moldovei duc la Tiraspol am ales sa mergem pe cel care pe vremuri era cel principal, urmand traseul soselei militare. Pe harta, asa apare in continuare. Dar astazi, dupa ce podul peste Nistru dintre Gura Bacului si Bacioc a fost aruncat in aer in timpul razboiului din Transnistria, este de fapt un drum ocolitor. Dupa ce treci de indicatorul scris mare, cu vopsea, pe un pod, “Odesa 140, Tiraspol 35”, esti silit sa te opresti intr-un oarecare pustiu. In fata, soseaua este blocata inainte de a ajunge la podul ramas in suspensie intre cele doua maluri. La ultima “negociere” cu reprezentantii separatistilor transnistreni, derulata la capatul european al soselei, la Viena, in luna septembrie, s-a stabilit ca refacerea podului ar costa vreo 80.000 de dolari. Insa nici una dintre parti nu are interesul, de fapt, sa vada podul pe picioare. In praf, la un colt de drum, o ghereta cu un politist si un vames al unei vami invizibile. Cei doi reprezinta, ultra-plictisiti, “institutiile statului”. Ale “statului moldovean”. Ne indeamna sa mergem prin colb, pe drumul ocolitor, de tara, “ca ajungem noi undeva”…

Alte “vami interne” permit traficul de “frontiera” prin care intra in Republica Moldova masini cu numere de inmatriculare transnistrene pline cu te miri ce. Transnistria, “gaura neagra a Europei”, este un rezervor urias de arme ale fostei Armate Rosii “eliberatoare”. In jurul posturilor de observatii care nu sunt pe trasee principale drumurile parca sunt lasate intentionat distruse pentru a incetini “natural” viteza “turistilor”.

Dupa un post de observatie al trupelor rusesti – din cele care sunt dispuse la toate iesirile si intrarile in satele si orasele de frontiera cat si la capetele de poduri peste Nistru – suntem lasati sa ne continuam drumul spre “vama”, unde urmeaza alte controale din partea troicii “pacificatoare” – militar rus, vames si granicer transnistreni. Intram, pana la urma, prin Varnita, in Tighina, straveche cetate romanesca, acum aflata sub controlul fortelor separatiste, in urma razboiului din 1992. Denumirea oficiala aleasa de filorusi este cea folosita de turci, de “Bender”, cuvant persan ce inseamna “port”. Poarta orasului este acum ornata cu insemnele Rusiei Imperiale si devine, practic, intrarea spre asa zisa republica transnistreana, aflata dincolo de Nistru dar a carei stapanire se intinde bine-mersi intre Varnita si Noul Neamt, pana in dreptul extremitatii rasaritene a Valului lui Traian.

La intrarea in fostul cimitir al eroilor romani “General Dragalina”, profanat de militienii transnistreni si fortele ruse din Transnistria in 2007 si transformat intr-un memorial al “ostasilor sovietici eliberatori”, te impiedici acum de statuia lui Grigori Aleksandrovici Potemkin, “Mare Hatman al Marii Negre si al brigazilor de cazaci de la Ekaterinoslav”, care a trecut si el pe la “Bender” in perioada razboiului ruso-turc.

Pe acest loc, in care, acum, in cel mai indepartat colt, mai exista doar o mana de cruci ale eroilor romani, s-a aflat un cimitir militar romanesc cu peste 320 de morminte de eroi romani din primul razboi mondial – soldati morti in prizonieratul trupelor austro-ungare si in luptele cu bolsevicii – si din al doilea razboi mondial, militari romani cazuti pentru eliberarea Basarabiei in luptele dramatice din 1941, dar si militari nemti, unguri si francezi. In 2007, cimitirul a fost ras cu buldozerele, peste osemintele eroilor romani fiind instalate alte monumente funerare, in principal de “eroi sovietici” fictivi. Autoritatile romane nu a putut face nimic, spre deosebire de alte state europene.

Pentru a-si pastra totusi fatada de “stat european”, “republica transnistreana” a mai lasat cateva cruci militare romanesti din 1941, sub care zac, acum, eroi ajunsi anonimi, furati de identitate dupa moarte. Pentru mormintele militarilor unguri, instalate de rusi alaturi de cele ale eroilor romani, au fost amenajate cruci si dale de marmura neagra, inscriptionate nominal. Crucile albe ale romanior stralucesc insa, in peisajul macabru.

Sa gasesti azi intrarea Cetatii faimoase din orasul in care s-au nascut actorii Ilarion Ciobanu si Tamara Buciuceanu dar si fostul presedinte Emil Constantinescu, nu-i lucru usor. Cetatea este dupa un gard care nu se mai termina. O vezi dar nu o poti atinge. Prima intrarea spre Cetatea duce chiar la baza militara a fostei Armate a 14-a a Rusiei, ocupanta Cetatii, a doua la un depou de troilebuze, a treia la o intreprindere, de abia a patra pare-pare sa duca la Cetate. Trebuie sa mergi pe ghicite, dupa ce treci de o uzina comunista aflata in stare avansata de degradare si ajungi la capatul unui drum unde dai de o (alta) poarta bine inchisa.

Am batut in poarta metalica fara nici un indicator si am fost intampinati in cele din urma de un militar care ne-a indrumat prin semne spre un birou in curs de amenajare unde se aflau doua tinere ghide pastorite de o mamushka rusoaica. Mai tarziu am aflat ca sunt de fapt militience in civil pentru ca Cetatea este in custodia “Ministerului de Interne”. Tinerele ghide-militience, mirate de masina noastra cu numere de Romania, ne marturisesc intr-0 engleza fluenta ca suntem primii romani care vizitam Cetatea dupa ce Armata Rusa s-a retras, formal, din incinta edificiului istoric. Cel putin primii care recunoastem ca suntem romani… Drumul spre Cetate, strabatut printr-un peisaj semi-industrial – semi-militar, cu cladiri de cazarma camuflate cu pamant si iarba si monumente ale bombei “eliberatoare” (ghiuleaua vreunui baron sau mina vreunui dictator?), ne aduce aminte ca nu suntem chiar intr-o calatorie turistica.

Pe un perete de pe parcursul tarkovskian spre Cetatea lui Stefan cel Mare si Petru Rares gasesti probabil ultime tinte desenate de militari rusi inainte de retragerea aparenta dintre zidurile stravechi.

Dupa un colt, intre o hala si un zid de cazarma, se iteste, iata, semeata ca odinioara, Cetatea Tighina, pe care autoritatile transnistrene incearca acum sa o introduca intr-un circuit turistic, dupa modelul ucrainean aplicat la Cetatea Alba si Cetatea Hotin, prezentate lumii cu istorii falsificate din care lipseste cu desavarsire orice urma de contributie sau chiar existenta romaneasca.

Aici au pasit Stefan cel Mare si Sfant si Petru Rares, domnitorii care au cladit salba de cetati romanesti de la Nistru intru apararea crestinatatii. Suleiman Magnificul a ocupat-o, Mihai Viteazul a ajuns pana la portile ei, apoi marele carturar si principe roman Dimitrie Cantemir a consolidat zidurile cu mainile lui, dupa cum se spune. Dupa ocuparea Basarabiei, in 1812, subteranele intortocheate ale Cetatii si frumoasele turnuri au devenit parte a intinsului sistem militar al Imperiului Rus. Si asa sunt si astazi, cand inca mai rasuna in jur bocancii fostei Armatei Rosii.

Cetatea este inconjurata si acum de cladirile garnizoanei Armatei Ruse, intre care se vad garaje imense, posibil de tancuri, si numeroase buncare camuflate, printre care patruleaza soldati cu arma la umar si priviri scrutatoare, mai ales cand vad reflexia unei lentile, chiar si numai de aparat foto. O biserica uriasa troneaza in mijlocul bazei militare a “pacificatorilor” rusi.

Muzeul amenajat in incinta Cetatii nu te lasa sa-i uiti pe “eliberatori”.

Modificarile arhitecturale din cadrul complexului muzeal sunt masive, atat asupra zidurilor cat si in interiorul si in jurul cetatii, unde sunt dispusi in grupuri statuare “fondatorii” ei, dintre care lipsesc, evident, voievozii romani sau “moldoveni”, dupa altii. Copiii de scoala primara sunt adusi sa invete o istorie falsificata.

In mod ironic, creatorii muzeului au tinut sa consemneze in piatra, dar si printr-un bust, trecerea celebrului Baron de Munchausen pe la Tighina, unde, conform povestirilor sale, a reusit sa intre in cetate in zbor, calare pe o ghiulea. Si acolo a si ramas, prin “istoria” pe care o prezinta astazi fortele de ocupatie rusesti si militiile transnistrene, cu sau fara fuste.

Vedeti continuarea la

Incursiune in Tiraspol, capitala imperiului invizibil. 50 de stop-cadre din Transnistria. Foto-Reportaj Exclusiv Basarabia-Bucovina.Info

Foto si Text:  Cristina Nichitus Roncea si Victor Roncea / Basarabia.Bucovina.Info

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Shortlink: