ROMÂNII DE LA EST DE BUG. Cu Sanda Golopentia si Andrei Vartic despre lucrarea fundamentala a sociologului-martir Anton Golopentia. STUDIU DOC

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest
Anton Golopentia - Romanii de la Est de Bug - Basarabia-Bucovina.InfoPortalul Basarabia-Bucovina.Info va ofera un studiu publicat in introducerea unei lucrari de referinta a sociologiei romanesti: Romanii de la Est de Bug, de Anton Golopentia (n. 12 mai 1909 in comuna Prigor, Caraş-Severin – d. 9 septembrie 1951 in închisoarea Văcăreşti.) Scris de Sanda Golopentia, fiica sociologului ucis de agentii sovietici ocupanti ai Romaniei anilor ’50, studiul introductiv, pe care il atasam aici, ca DOCUMENT, trebuie sa va stimuleze pentru obtinerea acestei carti fundamentale, publicata de Editura Enciclopedica (Bucuresti, 2006). Totodata, va prezentam mai jos si un interviu cu doamna Sanda Golopentia  despre martiriul tatalui ei, insotit de un eseu al regretatului scriitor basarabean Andrei Vartic, publicat in urma unei sesiuni a Academiei de Studii Economice a Moldovei, organizate de către profesorul Vasile Şoimaru in memoria marelui sociolog roman Anton Golopentia.
Anton Golopentia - Basarabia-Bucovina.Info
Un sociolog roman ucis de bolsevicii de sub comanda NKVD
Sanda Golopenţia, fiică a sociologului Anton Golopenţia, decedat in 1951, in imprejurări tragice şi puţin elucidate in “ancheta Pătrăşcanu”, s-a consacrat restituirii patrimoniului ştiinţific romănesc a operei tatălui său.
Un interviu de Lavinia Betea cu Sanda Golopenţia, profesor la Brown University

Profesoară intr-o universitate americană, Sanda Golopenţia este o prezenţă activă a vieţii culturale din Romania. Fiică a sociologului Anton Golopenţia, decedat in 1951 in imprejurări tragice şi puţin elucidate in “ancheta Pătrăşcanu”, din momentul cănd in Romănia uşile arhivelor s-au “intredeschis” cercetătoarea Sanda Golopenţia s-a consacrat restituirii patrimoniului ştiinţific romănesc a operei părintelui său.

  • Jurnalul Naţional: Stimată Sanda Golopenţia, imi vine greu să cred că au trecut mai bine de zece ani de la cunoştinţa noastră in sala de lectură a Arhivelor SRI. Veniseşi tocmai din America, să cauţi “urmele” tatălui, sociologul Anton Golopenţia, decedat suspect in ancheta Securităţii. Cum ai aflat de existenţa acestor dosare?

Sanda Golopenţia: Mă intalnisem la Braşov cu Ion Opriş, care publicase o carte despre soarta intelectualităţii romăneşti in inchisorile comuniste. Se intămpla in 1994-1995. Mi s-a părut absolut nedrept ca un altul să vadă acele materiale scrise de tatăl meu, iar eu să nu pot. Tatăl meu a dispărut pe cănd se afla la biblioteca Academiei. N-a mai venit acasă de-acolo.

Doamna Sanda Golopentia - Cetatean de Onoarea al satului Cornova - Basarabia-Bucovina.Info
Enigmă de familie
  • La finele lui 1949, după o lungă perioadă de filaj ca obiectivul “Tibi”, “fusese reţinut” după cum menţionează documentele Securităţii. Desigur, acolo nu se spune şi cum…

Nu s-a spus nici familiei. Mama s-a neliniştit, desigur, a incercat să afle. S-a dus şi la Miron Constantinescu…

  • Personaj “sus pus” in acea vreme…

El se ocupase şi de Institul Central de Statistică, lucrase şi cu Anton Golopenţia. Tot ce-am aflat despre tata, după aceea, a fost abia in septembrie 1951, cănd a venit cineva la noi acasă şi a spus că mama trebuie să meargă la morgă…

  • Avea bănuieli despre tragedia ce se petrecuse?

Tata nu mai lucra din 1948. Fusese silit să-şi dea demisia din postul de director al ICS. Crescuse mult in ultima etapă tensiunea dintre el şi Miron Constantinescu. Pe de-o parte, Miron Constantinescu insista ca Anton Golopenţia să golească institutul de “elementele vechi”. Aceştia insă erau cei mai bine pregătiţi profesional.

  • Din echipele de cercetare sociologică ale lui Golopenţia făceau parte oameni cu diverse orientări politice, chiar de extremă  –  şi legionari, şi comunişti. 1948 este insă anul “epurărilor”…

Intrase in acţiune epurarea. In plus, erau tot soiul de mici stăngăcii, dacă vreţi, dar intr-un fel, ele făceau parte din natura lui Anton Golopenţia. Nu se ducea la manifestaţiile de 1 Mai, la organizaţia de partid… Vrea să-şi menţină libertatea de judecată şi se fereşte de orice fel de afilieri, ceea ce e un lucru foarte prost in acel timp…

  • Soţia lui, sociologul Ştefania Golopenţia, lucra atunci?

Pănă in 1951, cănd tata a murit, mama a lucrat la Institutul Pedagogic, un loc care i-a plăcut. După moartea tatei a fost trimisă profesoară de limba romănă in şcoli elementare din ce in ce mai departe.

Dispărut din morgă 
  • Intr-o bună zi, cineva i-a spus mamei…

Să se ducă la morgă. Să identifice corpul. S-a intors, bineinţeles, răvăşită…

  • La care morgă?

Tata fusese inchis la Jilava şi de acolo trimis la un spital pe Calea Văcăreşti, cred, pentru că aşa scrie pe certificatul de moarte. Subalimentat  –  aşa inţeleg eu  – , a murit pur şi simplu cu zile. Corpul a fost trimis la morgă fără menţiunea identităţii. Mama a fost cea care l-a identificat, care i-a pus un nume. Spunea că i-a fost greu să-l recunoască. Avea nişte semne pe găt, ea spunea că probabil de lovituri, aşa s-a ajuns la tot felul de legende. Cănd s-a intors după ce comandase sicriul, corpul nu mai era! Dispăruse. Şi a rămas dispărut. Am aflat de locul unde era inmormăntat Anton Golopenţia prin anii ’60, cănd au inceput să deschidă porţile inchisorilor. Ne-a trimis vorbă părintele Totolici, preotul bisericii din satul Jilava, că Anton Golopenţia e inmormăntat acolo. M-am dus să văd locul  –  nişte piroane cu un fel de pătrate din tinichea pe care erau nume. Mama a vrut să fie şi ea inmormăntată acolo. Din două Volgi negre s-a observat continuu inmormăntarea ei

Cum ţi-a schimbat viaţa tragedia tatălui?
Mi-e foarte greu să răspund succint. Am fost insă printre copiii care tac la şcoală mai mult decăt alţii. Am invăţat de timpuriu că spusele de-acasă şi ce se vorbeşte in afara casei sunt două lucruri separate. Foarte puţini dintre prietenii casei au continuat să vină la noi. Au existat trei excepţii. Foştii colegi ai tatei de la ICS, Economu şi Apostol, veneau in toate sărbătorile şi ne aduceau daruri. Iar Ion Negru s-a devotat nouă ca şi cum ar fi avut o inţelegere cu Anton Golopenţia… Am fost tot timpul cu spaima listelor de exmatriculare, am fost cu interogări la cadre…
Temeri şi incercări
  • Pănă la urmă n-au avut insă incotro şi ai fost admisă la Filologie!… Oficial cred că nici nu puteau comunica decesul unui anchetat…

Am intrat in facultate cu diplomă de merit, nu prin concurs. Cei care aveau diplome de merit intrau automat in facultatea pe care şi-o aleseseră. Mă consultam continuu, aşa cum mă sfătuise mama mea, cu profesorul Mihai Pop, care fusese şi el in echipele monografice cu părinţii mei. In 1961, cănd am terminat facultatea, m-am pomenit repartizată intr-un sat ce nu era nici măcar lăngă o cale ferată. Pentru că eu aveam nişte planuri de cercetare, am crezut atunci că e sfărşitul lumii. Mi se părea că dacă mă separă de biblioteci, viaţa mea s-a inchis. Am refuzat să mă duc acolo şi tot Mihai Pop m-a ajutat să ocup un post de bibliotecar la Institutul de Folclor. După aceea, Mihai Pop m-a predat lui Alexandru Rosetti. A durat pănă am ajuns cercetător stagiar. Am urcat treptele mult mai greu. Şi părea natural, pentru că nu mă aşteptam la altceva.
Din fosta echipă a tatălui tău de la recensămăntul din Transnistria te-ai intălnit cu careva? M-am intălnit de multe ori la Biblioteca Academiei cu Retegan, care pe vremuri  fusese la noi in casă foarte mult.

  • Pentru Retegan, Nicolae Betea, Contantin Pavel, Anton Raţiu şi Ştefan Popescu ceruse Anton Golopenţia burse in străinătate prin intermediul lui Pătrăşcanu. Bursierii voiau să emigreze  –  ceea ce li se reproşează mult in anchetă deopotrivă lui Pătrăşcanu şi Golopenţia… Dar cu Corneliu Mănescu  –  subaltern al lui Golopenţia in Transnistria  –  ori cu Miron Constantinescu  –  care ajunseseră in funcţii inalte  –  v-aţi cunoscut?

Mama a mers la Miron Constantinescu ca să ceară republicarea operei tatei. Singurul demers care a părut să ducă la ceva a fost cel făcut la CC cănd s-a reluat “procesul Pătrăşcanu” şi s-a văzut că se greşise. Noi am fost chemaţi, ne-a vorbit Răduică şi eu i-am pus intrebarea: “Bun, dar dacă totuşi a fost o greşeală care a costat vieţi omeneşti, cine a greşit?”. Şi nu mi-a răspuns, bineinţeles.

  • Vorbiţi de generalul Grigore Răduică şi “reabilitarea” din 1968…

Mamei i-a fost chipurile majorată leafa, dar intr-un fel care o aducea aproape la egalul pe care l-ar fi obţinut in mod normal. Ea a cerut ca opera lui Anton Golopenţia să fie publicată, să iasă de sub obroc şi asta nu s-a realizat…

  • Cum s-ar fi putut scrie despre romănii de la Bug?

Nici nu se găndise să introducă asta! Nici corespondenţa măcar nu a apărut!

Invitaţie la exil
  • Majoritatea supravieţuitorilor din procesul Pătrăşcanu au fost incurajaţi să plece! Dar familia Golopenţia?

N-aş spune că explicit. Dar ni s-au dat nişte posibilităţi de plecare şi am constatat că atunci cănd m-am intors era o mare mirare. De unde am dedus că poate chiar s-a vrut ca eu să plec.
Unde fuseseşi? In America, prima oară, in ’68-’69. Invitată de un ungur, Tomas Sebeok, care avea un institut de semiologie, pe care-l cunoscusem la nişte congrese ţinute la Bucureşti. Avea un devotament pentru oamenii din est  –  in amintirea Ungariei lui, probabil  –  şi ii invita. Am plecat definitiv de abia in anii ’80, după ce murise mama, care n-ar fi emigrat niciodată. Fratele meu, care lucra la Institutul de Fizică, plecase la doctorat in Carolina de Nord şi nu se mai intorsese. Muncise ani de zile el la teză, făcuse treabă de laborator, şi, pentru că a refuzat să se intoarcă inainte de susţinere, s-a făcut proces cu condamnare la Tribunalul Militar. Avusese paşaport de serviciu ca să meargă la doctorat.

  • Ai emigrat legal, cu familia?

Da, cu soţul meu. A durat vreun an şi ceva. Intre timp, soţul meu se imbolnăvise, a fost o perioadă foarte neagră in viaţa noastră. Am ajuns istoviţi acolo. Foarte mulţi au emigrat intr-o stare de oboseală greu de imaginat. Am mers la fratele meu, şomer insă pe vremea aceea. Mi s-a propus să ţin cursuri de italiană, care nu era specialitatea mea intr-un post de student asistent. Şi a trebuit să accept pentru că n-aveam nici un fel de altă sursă de venit. După aceea am fost invitată să ţin cursurile unor profesori de literatură comparată prin metode semiotice. La Nashville Tennessee. Insă am cunoscut foarte mulţi profesori de franceză care şi-au propus să-mi găsească post. Mi-au scris şi recomandări, aşa că in numai şapte ani am reurcat in ierarhie şi am ajuns in postul de full professor.

  • In paralel ai inceput aventura descoperirii urmelor tatălui. Ai trăit, probabil, un mare şoc citind declaraţiile tatălui din “ancheta Pătrăşcanu”…

Prima mea reacţie a fost de enormă spaimă. Deşi trăisem toată viaţa cu dorinţa de a afla ce s-a intămplat. Am avut un fel de criză de disperare şi doamna Frusinica Moraru, custodele arhivei de la SRI  –  căreia ii păstrez recunoştinţă  – , a venit, a văzut in ce stare eram şi mi-a spus să marchez ceea ce vreau să copiez şi să aduc hărtie pentru copii. Lectura adevărată am făcut-o acasă, unde am lucrat la Ultima carte. Orice lucru mi se pare uşor acum in comparaţie cu acea carte despre perioada de detenţie a tatălui meu.

  • Aşa ne-am cunoscut noi. In structura anchetei Pătrăşcanu, tragedia sociologului Golopenţia apare ca “o moarte suspendată”…

Vin nişte doctori şi scriu  –  sunt căteva declaraţii  –  că ar fi trebuit alimentat mai bine, că putea fi salvat…

  • In peste zece ani de muncă, ai reuşit să “recuperezi” biografia şi opera tatălui tău?

Mi s-a părut cel mai important să incep publicarea operei complete. Am publicat volumul 1  –  Sociologie şi volumul 2  –  Statistică, opere antume. Am in lucru volumul 3, care va conţine opera antumă literară pentru că Anton Golopenţia porneşte de la literatură, deşi făcuse intăi studii de Drept. Forţat de imprejurări, trecuse la statistică şi demografie pentru că era nevoie in Romănia războiului, cănd Institutul Social işi trimisese oamenii la Institutul de Statistică. Mi-am propus să fac o structură a operei in care miezul să fie literar, un prim cerc să fie sociologic, şi un al doilea cerc să fie cercul statistic. Deci opera postumă va fi simetrică operei antume. După volumul de statistică a apărut Ultima carte, cu ancheta lui la Securitate. Al patrulea volum pe care l-am publicat a deschis seria corespondenţei. L-am intitulat Rapsodia epistolară. Ultimul lucru de care m-am ocupat a fost acest volum, Romănii de la est de Bug. Acum mă intorc la volumul 1 din Opere complete.

Actualitatea operei
  • Căt de actuală este opera ştiinţifică a sociologului Golopenţia?

Extrem de actuală. Pentru că Anton Golopenţia scrie intr-o perioadă in care Romănia trece prin mari dificultăţi, iar el, nefiind adeptul unei sociologii teoretice, incearcă să găsească soluţii. El vrea ca metoda să fie pusă pur şi simplu in slujba descoperirii mai adănci, mai aprofundate a ce se intămplă cu adevărat intr-o ţară. Vrea şi ca sociologul să informeze conducerea de stat cu date fiabile, citibile rapid şi clare. Pentru că un membru al guvernului şi al administraţiei nu are timp să citească şi să inţeleagă chestiuni teoretice. Are o serie de studii care au rămas “ale noastre”  –  de la problemele de invăţămănt la problema agriculturii, la problema satelor, la problema culturii romăneşti, la problema minorităţilor romăneşti din afara graniţelor, la problema stării sănătăţii poporului romăn. Toată problema aceasta a identităţii, a definirii noastre ca entitate, ca grup care intră in Uniunea Europeană poate beneficia de tot ce a definit el ca metode de studiu. Gusti era un vizionar utopic care a imaginat sociologia romănească ca insumarea a 16.000 de monografii de localităţi. Anton Golopenţia a avut mari conflicte teoretice pentru că spunea: “Este nerealist, nu se poate face, trebuie să facem monografii sumare, de 4-5 pagini  –  citibile de oricine şi mai cu seamă monografii pe zone care pun aceeaşi problemă”. A cunoscut prin cercetarea de teren un număr enorm de zone din Romănia şi a format tineri capabili.

Pătrăşcanu şi Golopenţia
Pătrăşcanu a intrat in contact cu sociologul Anton Golopenţia, directorul Oficiului de Studii de la Institutul Central de Statistică (ICS), condus de Sabin Manuilă, prin intermediul lui Belu Zilber. De la ICS, unde se afla un grup de ilegalişti cunoscut ca “grupul de comunişti de la Statistică”, Zilber i-a procurat documentaţia necesară scrierii cărţilor sale pe cănd se afla in domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului. Cu date din aceeaşi sursă şi-a pregătit Pătrăşcanu şi “cuvăntările naţionaliste” din 1945 şi 1946. In pregătirea evenimentelor de la 23 august 1944 a fost ajutat de Golopenţia cu procurarea celor necesare inregistrării Proclamaţiei Regelui către ţară. Tot Golopenţia i-a făcut rost şi de o maşină pentru o presupusă evadare a deţinuţilor de la Caransebeş, care insă au considerat acţiunea o “provocare”. Din “grupul de la ICS” au apărut şi prietenii noi ai ministrului comunist al Justiţiei  –  Nicolae Betea, Anton Raţiu, Ştefan Popescu. Pentru o presupusă fugă in străinătate, Golopenţia i-a transmis lui Pătrăşcanu, prin intermediari, recomandări către persoane cu care el avusese relaţii ştiinţifice. Majoritatea funcţionarilor comunişti de la ICS au fost arestaţi in “ancheta Pătrăşcanu”, acuzaţi şi condamnaţi printre altele şi de “recensămăntul din Transnistria”, catalogat ca acţiune de sprijin a politicii lui Antonescu.
Romanii de la Est de Bug
Astfel a intitulat Sanda Golopenţia cartea, apărută la Editura Enciclopedică, unde sunt prezentate rezultatele cercetării intreprinse de o echipă a Institutului Central de Statistică, condusă de sociologul Anton Golopenţia, in 1941-1943. Comandată de preşedinţia Consiliului de Miniştri din regimul Antonescu, cercetarea viza identificarea romănilor din Transnistria, gradul in care şi-au păstrat limba şi obiceiurile in scopul unui preconizat transfer de populaţie romănească in contextul unui sfărşit de război favorabil Axei.
DEVOTAMENT. Pe langă munca de punere in valoare a operei ştiinţifice a tatălui, căreia i s-a consacrat, Sanda Golopenţia difuzează in circuitul cultural din SUA cercetările sale privind practici tradiţionale din satele romăneşti

Sursa interviu: Jurnalul National

Debolşevizarea – motivul uciderii lui Anton Golopenţia

de Andrei Vartic

Andrei Vartic - Bust la Chisinau - Basarabia-Bucovina.InfoConferinţă ştiinţifică organizată la Academia de Studii Economie (ASEM) de către profesorul Vasile Şoimaru, promotor al şcolii monografice româneşti, a dezvăluit fapte ştiinţifice uluitoare realizate de marele sociolog Anton Golopenţia, ucis de închisoarea comunistă în anul 1951 (după 18 luni de la arestarea din ianuarie 1950). Despre el Henri Stahl scria în 1981: „Anton Golopenţia era o sinteză a mai multora dintre noi: filozof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit şi profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă cu mine şi organizator tot atât de abil ca şi Octavian Neamţu”.

Anton Golopenţia a fost membru activ al echipelor monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, unul din ucenicii şi protejaţii acestuia. El a participat în 1931 şi la cercetarea de la Cornova, judeţul Orhei, demonstrând cu datele „statisticii necruţătoare” că populaţia majoritară a Basarabiei este românească şi că are vechime românească. Acele cercetări, dar şi cele realizate în satele româneşti de la est de Bug în timpul celui de al doilea război mondial, au fost comentate şi discutate la conferinţă atât de profesorul american Sanda Golopenţia, fiica lui Anton Golopenţia, cât şi de ceilalţi vorbitori (Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Nicolae Băieşu. Silvia Ghinculov, Ludmila Bulat, Alexei Marinat, Lidia Kulicovski, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija şi subsemnatul). Fiindcă cele discutate la acest eveniment ştiinţific remarcabil vor fi publicate într-un volum aparte, iar operă lui Anton Golopenţia merită cercetată fundamental cu toate resursele ştiinţifice actuale (ca să devină pernă de căpătâi a celor care iau decizii pentru ziua de mâine a oamenilor), vom analiza aici doar unele perspective politico-filozofice ale ei.

La Cornova, în anul 1931, Anton Golopenţia a observat că românii din Basarabia, deşi erau marginalizaţi şi terorizaţi de conjunctura geo-politică, sunt deosebit de receptivi la schimbările lumii, fie tehnologice, vestimentare sau distractive. Ei acceptă noul la fel de uşor ca şi orăşenii vest-europeni, rămânând în acelaşi timp tradiţionali în obiceiurile casnice, inclusiv în cele alimentare şi agricole, felul de a vorbi, de a-şi cânta doinele sau dansa horele. Adică de a fi români.

Cui trebuia acest „amănunt”? Mai întâi basarabenilor, rupţi cu hotarele geopolitice de contextul lor etno-genetic. Apoi, diplomaţiei româneşti, ca să aibă dovezi la „congresele de pace”, aflate sub presiunea colonialismului rusesc şi a neocolonialismului de tip comunist. Unitatea etno-culturală a basarabenilor cu ceilalţi români, demonstrată arheologic, istoric, lingvistic, social, religios, economic de echipele monografice ale profesorului Gusti în baza unor date de netăgăduit, a arătat, mai întâi, că Marea Unire de la 1918 nu a fost „ocupaţie”, aşa cum mai încearcă să demonstreze istoricii bolşevici, inclusiv cei de sorginte terorist-troţchistă, ci revenire democratică la firesc. Adică umanism. Apoi, că fiinţa românească din Basarabia era la anul 1932 totalmente armonizată cu modernitatea europeană şi făcea parte din contextul civilizator european. Monografia Cornovei restituie ştiinţific aceste calităţi ale poporului român din Basarabia, reîmprospătate în anii din urmă mai ales de activităţile culturale şi ştiinţifice ale profesorului Vasile Şoimaru.În excepţionala monografie „Românii de la est de Bug” (două volume a câte 618 şi 928 pagini, scoase la editura Enciclopedică din Bucureşti), lansată la aceiaşi conferinţă, Sanda Golopenţia a adunat materialele cercetărilor realizate în 1941-1943 de o echipă condusă de Anton Golopenţia în satele româneşti de la est de Bug (dar şi urmele acelor cercetări, refăcute fotografic de Vasile Şoimaru). Formată din 19 oameni de ştiinţă şi activând în condiţiile de război ale ocupaţiei germane (este vorba de regiunile Harkov şi Doneţk ale actualei Ucraine), echipa a descoperit, iar cu cele mai serioase metode ştiinţifice (mărturie ne sunt cele 1546 pagini de studii, articole şi documente ale cercetării, publicate de Sanda Golopenţia), că poporul român s-a extins natural (şi nu militar, accentuăm lucrul acesta) în pusta nord-pontică, inclusiv prin roire naturală şi transhumanţă. Stabilirea lor anume în acele locuri a fost, însă, marcată şi de descoperirea la est de Bug a unor vetre de locuire sedentară identice cu cele româneşti (cele ale păstorilor români medievali, apoi dacice, dar şi altele mult mai vechi, cucuteniene/tripoliene). În aceste comunităţi româneşti care s-au dezvoltat câteva sute de ani în ruptură aproape totală cu arealul românesc şi în condiţiile vitrege ale guvernărilor ţariste şi comuniste, echipa lui Anton Golopenţia a descoperit mostre excepţionale de străveche cultură românească. Scoarţele şi prosoapele, elementele arhitectonice, tradiţiile sărbătorilor calendaristice şi a celor religioase, felul de a trăi şi munci în comunitate, dar mai ales vorbirea românească şi cântecul românesc au constituit o adevărată revelaţie pentru Anton Golopenţia şi echipa lui.

Nu putem să nu remarcăm în fotografiile superbelor scoarţe şi prosoape străvechi simboluri solare carpato-dunărene, păstrate cu sfinţenie de poporul român şi la est de Bug. Unele din acele simboluri se regăsesc, de pildă, pe acoperământul Mariei de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Maria de Mangop a fost adusă de peţitorii domnitorului, cum se ştie, din Crimea, zonă aşezată ceva mai la sud de cea cercetată de echipa lui Anton Golopenţia. Or, apariţia simbolurilor străvechi carpato-dunărene pe acoperemântul ei (cusut, aşa cum susţine tradiţia, de Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Mircea cel Bătrân) încă nu a fost elucidată. Se ştie însă că aceste simboluri apar şi pe picturile care îl reprezintă pe Mircea cel Bătrân, şi în detaliile miniaturilor lui Gavriil Uric şi chiar în unele elemente ale primelor construcţii religioase de piatră româneşti (vezi, Valeriu Anania, Cerurile Oltului, 1990). Descoperirea acestor simboluri în satele româneşti din imediata apropiere a regatului hersonesian ne dă unele repere importante pentru o posibilă cercetare arheosimbolistică şi arheolingvistică a misterului relaţiilor dintre principatele româneşti şi regatul hersonesian. Această cercetare ar putea fi susţinută şi de colecţia de mostre audio a echipei Golopenţia, în special a cântecelor populare româneşti înregistrate de Constantin Brăiloiu. Cinci dintre acele cântece au fost mai apoi introduse de marele profesor al Mariei Tănase şi în Colecţia Universală a Muzicii Populare Înregistrate, editate de Brăiloiu la Paris, şi constituie modele spectaculoase de străveche cultură românească şi universală. Dintre acestea, invocaţia către Lună, despre care, aşa cum a arătat Sanda Golopenţia la conferinţă, însuşi Constantin Brăiloiu spunea că este un „extraordinar cântec liturgic”, reprezintă după opinia noastră, inelul lipsă al unităţii spirituale indo-europene. Motivele liturgice foarte vechi din acest cântec, româneşti, dar şi străvechi ariene, persane şi indiene, ne permit să urmăm mai sigur cercetările „mioritice” ale lui Mircea Eliade, care a spus despre „Mioriţa” că este o manifestare a Cosmosului liturgic. Chiar îndrăznim să afirmăm că superba rugă către lună, culeasă de Constantin Brăiloiu în 1942 într-un sat românesc din zona Doneţkului, reprezintă una din cele mai magnifice manifestări ale Cosmosului Lituirgic. Norocul sau întâmplarea a făcut ca această manifestare sublimă să se realizeze în limba română.

Frumuseţea şi arhaicitatea melodiei, vechimea limbii române, profunzimea versurilor acestui cântec de numai 47 de secunde, accentuată şi de o interpretare magnifică, ne arată nu numai primordialitatea temeliilor spirituale ale neamului românesc, ci şi dăinuirea acestor temelii, şi indo-europenitatea lor. „Răsai, Lună, decusară” este un document formidabil al limbii şi tradiţiilor poporului român, dar şi a întregului spaţiu cultural european, ajuns la noi din cele mai vechi timpuri, iată, tocmai prin filiera est-bugiană a „sedentarismului casnic” (Alecu Russo) al poporului român. Mai mult, cercetând cu atenţie cele cinci cântece se pot descoperi şi zonele de unde acele comunităţi româneşti au venit („pe drum de anină”) la est de Bug, şi felul cum anume acele cântece au protejat sufletul membrilor acelor comunităţi sub vremi straşnice, chiar şi atunci când din considerente de supravieţuire fizică ei nu mai comunicau în limba română. Astfel aceste 47 de secunde ale cântecului „Răsai, Lună, decusară”, salvate de echipa monografică a lui Anton Golopenţia şi multiplicate acum de fiica lui şi de Vasile Şoimaru, reprezintă metaforic nemurirea sufletului românesc şi ne dau posibilitate să construim adevărate şi stabile punţi peste marea atât de agitată a modernităţii globalizate („Cine are fete multe/ Treacă marea cea cu punte”, spune alt superb cântec descoperit de echipa lui Anton Gopopenţia la est de Bug). Publicăm aici textul acestui magnific cântec liturgic românesc (repetăm, definiţia aparţine lui Constantin Brăiloiu), pentru descifrarea poetico-lingvistică şi filozofică a căruia urmând să aşteptăm altă oportunitate:

Răsai Lună decusară,
Răsai Lună decusară,
Să se vadă în livadă,
Să se vadă în livadă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să dau murgului să roadă,
Să dau murgului să roadă.

Însă cea mai cutremurătoare descoperire pe care a făcut-o Anton Golopenţia cercetând comunităţile româneşti de la est de Bug avea să fie diabolicul mecanism al bolşevizării acelor comunităţi, neputinţa acelor oameni de a înţelege că ei trăiesc în sărăcie şi subdezvoltare, nedorinţa lor de a vorbi româneşte cu românii veniţi din România din teamă că vor fi strămutaţi în România, despre care auzise (de la propaganda bolşevică) că acolo trăiesc ciobani foarte săraci. Pentru a re-deschide sufletul acelor oameni Anton Golopenţia a propus un mecanism subtil, cadourile sub forma unor alimente de primă necesitate (sare, zahăr, ulei, făină de grâu) care a şi fost realizat de echipă şi a avut un efect colosal.
Aici trebuie să facem o precizare. Cercetarea evenimentelor istoriei recente a poporului român, de pildă viaţa şi activitatea mareşalului Ion Antonescu, sunt de multe ori scoase din contextul acelor timpuri (tragedia guvernării carliste, invazia comunistă din 1940, răpirea a 30% din teritoriul României cu peste 6 milioane de cetăţeni, pierderea a milioane de vieţi omeneşti, impunerea participării la un război mondial provocat de marile puteri europene, posibilitatea destrămării totale a statului român) şi puse în actualitate, după nevoile politice şi etnocentriste ale celui care cercetează trecutul. Aşa şi Mihai Eminescu a devenit anti-semit sub peniţa unor critici postmodernişti, fără să fi existat chiar şi termenul „antisemit” în timpul vieţii lui, iar Ion Antonescu, cu toate păcatele pe care le-a avut (dar ce şef de stat din acele vremuri de coşmar nu le-a avut?), a devenit „ucigaşul a sute de mii de evrei şi ţigani în Trasnistria” fără ca să existe urmele acelui infern, şi fără a se fi pomenit de el la Nurenberg (printre altele, de ce, oare, Ion Antonescu nu a fost judecat la Nurenberg?). Or, metoda „cadourilor” despre care este vorba mai sus trebuie privită anume prin prisma bolşevizării, a sărăciei apocaliptice instalate de bolşevici cu metoda genocidului necontenit, deznaţionalizare (mai ales prin necontenită migraţiune), inclusiv a poporului rus, multiculturalism forţat, colectivizare prin foametea organizată în Ucraina în anii 1931-1942 (declarată recent de Parlamentul Ucrainei genocid), represiile din anii 1936-1937, cât şi de situaţia specială a acelor teritorii în contextul războiului pe care cele două regimuri criminale, nazist şi comunist, îl duceau atunci între ele. Altă nuanţă a acelor evenimente era şi necesitatea repatrierii acelor comunităţi româneşti sortite rusificării, metodă folosită frecvent în istorie, iar în acea epocă de Germania (apoi şi de Israel).

Cercetând comunităţile româneşti de la est de Bug, Anton Golopenţia a descoperit mecanismul diabolic al bolşevizării acelor comunităţi, aflate sub teroare comunistă încă din 1917. Fiind un mare cunoscător al sufletului omenesc, savantul român a conştientizat imediat necesitatea imperioasă a umanizării prin de-bolşevizare, acţiune „asemănătoare celei de denazificare” (vezi Ultima carte , 2001, p.155, editată tot de Sanda Golopenţia). Aşa pachetele cu sare, zahăr, ulei şi făină au deschis adevărata bogăţie a sufletelor acelor oameni năpăstuiţi de ciuma comunistă. Foamea, vorba lui Cantemir, i-a făcut muritori, iar potolirea foamei, vorbitori. Ei au început să vorbească româneşte cu echipa lui Golopenţia, să o invite în casele lor, să le arăte „bogăţia”, adică scoarţele şi prosoapele, să se lase fotografiaţi şi „monografiaţi”.

În necruţătoarele interogatorii care l-au şi ucis până la urmă, comisarii bolşevici s-au interesat în mod special în ziua de 23 martie 1950 anume despre „debolşevizare” şi de modul prin care Anton Golopenţia se gândea să o aplice în România (vezi în Ultima carte „Sugestii pentru programul de guvernare al regimului viitor”, p. 156, sau „Acţiunea de pacificare politică”, p. 157). Atragem atenţia aici asupra faptului că la 23 martie 1950 era vorba de numai câţiva ani de bolşevizare a României şi că marele sociolog a putut să descrie atât de precis mecanismul anihilării fantomei comuniste din mentalul omenesc fiindcă a cercetat fundamental acest mental în 1941-1943 la est de Bug, în satele româneşti ce fusese bolşevizate timp de 23 de ani. Gulagul, înfometarea, împuşcarea inocenţilor fără procese şi fără milă, umilirea prin utilizarea simţului genetic al supravieţuirii şi chiar băgarea în acest simţ a ideii că trăind în totală mizerie şi subdezvoltare trăieşti, adicătelea, în rai, toate astea Anton Golopenţia le-a văzut şi cercetat la românii de la est de Bug. Fiind şi sociolog, şi economist, şi filozof, el a intuit că salvarea acelor oameni, apoi şi a tuturor popoarelor maltratate de bolşevici, este numai „debolşevizarea asemănătoare acţiunii de denazificare”. Ancheta din 23 martie 1950 mai demonstrează că algoritmul comunist al bolşevizării a fost atât de bine conceput de ideologii bolşevici, în special de Vladimir Lenin şi Leon Troţki, a utilizat atât de bine anumite structuri genetice ale fiinţei umane, că pentru bolşevizarea efectivă nu erau necesari mulţi ani, chiar nici multe luni. La 23 martie 1950, în numai 5 ani de teroare comunistă realizată pas cu pas după scenariile ideologilor de la Kremlin, România era bolşevizată atât de grav încât salvarea ei se putea face numai prin „de-bolşevizare”. Trebuie, însă, să subliniem, că urmărind starea mentalului actual al românilor, atât din România, cât şi din Basarabia şi Bucovina, despărţiţi iar de la 1 ianuarie 2007 cu ziduri geo-politice necruţătoare, că acţiunea de debolşevizare despre care vorbea Anton Golopenţia în martie 1950 încă nu a avut loc. Mulţi din cei care o fac pe anticomuniştii, inclusiv intelectualii ajunşi la putere şi dincolo, şi dincoace de Prut, chiar şi politicienii care au condamnat recent comunismul în România, nu au mers mai departe decât constatarea ororilor comuniste şi arătarea cu degetul politizat doar a unor „criminali comunişti”, fără a se cerceta izvoarele bolşevismului şi bolşevizarea şi fără a se propune şi un mecanism eficace al debolşevizării. Or, acest mecanism, sau cel puţin părţile lui efective, fusese descoperit de Anton Golopenţia încă în timpul cercetărilor monografice realizate în satele româneşti de la est de Bug.
Care ar fi, deci, mecanismul debolşevizării? Ce ar putea ahihila din mentalul omenesc frica şi umilinţa, subdezvolatrea şi animalitatea, ignoranţa şi violenţa bolşevică? Felul cum echipa monografică a lui Anton Golopenţia scoate în prim plan limba vorbită de românii de la est de Bug după zeci de ani de maltratare fizică şi spirituală, scoarţele şi cântecele lor străvechi româneşti, obiceiurile calendaristice şi cele religioase ne arată că mecanismul diabolic al bolşevizării nu a putut distruge valorile spirituale şi umane de profundis pe care este construită fiinţa omenească. Frumosul şi mila, legătură mistică, transcedentală cu Dumnezeu, caracterul de liturghie/missă ascunsă al acestei legături, redescoperită de Anton Golopenţia şi Constantin Brăiloiu la românii de la est de Bug, arată şi mecanismul simplu şi uman al debolşevizării. Recitind azi pe Anton Golopenţia, martirul şi savantul de geniu, putem spune cu toată seriozitatea că debolşevizarea poate fi realizată efectiv doar prin revitalizarea fiinţei naţionale, aşa cum s-a procedat atunci când s-a denazificat şi Germania („Suntem nemţi, avem tradiţii culturale şi economice excepţionale, deci vom reînvia, ne vom denazifica şi vom redeveni una din cele mai puternice naţiuni ale lumii!”). Adică prin umanism.
Un străvechi cântec românesc, un străvechi prosop românesc, un drob de sare de la Cacica sau Târgul Ocnei purtat pe drumul de anină (nisip) sub clarul de lună, sunt mai eficace în acţiunea debolşevizării decât toate tomurile celor care judecă fantoma comunistă doar în vorbe, fără a întreprinde absolut nimic ca sufletul omenesc să se elibereze din ghearele ei. Nu facem aici trimiteri prea multe spre realitatea apocaliptică contemporană a algoritmului Turnului Babel, nu amplificăm legăturile dintre nazificare, bolşevizare şi globalizare, ci doar iluminăm în cercetările lui Anton Golopenţia anume algoritmul împuternicirii fiinţei naţionale ca instrument util, frumos şi subtil al umanismului ce poate salva şi acest pământ, şi omul ce locuieşte pe el. Nu intrăm aici în polemică nici cu Martin Heidegger („Doar un zeu ne mai poate salva!”), dar amintim un vers celebru al lui Mihai Eminescu – „dar piară oamenii cu toţi, s-or naşte iarăşi oameni”. Pentru fiinţa spirituală universală acest act, al apariţiei mistice a altor oameni după ce toţi cei de pe pământ au pierit, e cu putinţă. Pentru omul trăitor acum pe pământ, a renaşte după dispariţia totală a neamului omenesc, e cu neputinţă. De aceea este atât de imperios ca în noaptea care vine, şi ea vine!, să răsară Luna decusară, ca să se vadă în livadă, ca să putem cosi acel magnific cojoc de iarbă, la care roade atât de paşnic murgul, atât de necruţător timpul, atât de jucăuş veşnicia.

Sursa eseu: Basarabia Literara via Basarabia-Bucovina.Info

Fotografii: Centre for Romanian Studies , Romanii din jurul Romaniei si Ziarul de Garda

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Shortlink:

3 Responses to ROMÂNII DE LA EST DE BUG. Cu Sanda Golopentia si Andrei Vartic despre lucrarea fundamentala a sociologului-martir Anton Golopentia. STUDIU DOC

  1. Pingback: Mostenirea Taranului Roman. Basarabia-Bucovina.Info despre colaboratorul lui Dimitrie Gusti, sociologul-martir Anton Golopentia, si lucrarea sa fundamentala ROMÂNII DE LA EST DE BUG. DOC/FOTO/VIDEO | Victor Roncea Blog

  2. Frate Andrei,multumesc pentru spriginul acordat.Este vorba de primul monospectacol prezentat pe scena Teatrului LUCEAFARUL din Chisinau.(1994)

  3. Anul 2008.Ploiesti.Festivalul de poezie NICHITA STANESCU. Casa Poetuui a fost arhiplina.Cu Basarabeni:Andrei Vartic,Nicolae Dabija,Grigore Vieru,Leonida Lari,Adrian Paunescu,Mihai Cimpoi si alti… Andrei Vartic a vorbit din suflet si la obiect.A urmat un recital.Prezentat de un actor basarabean…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>