ROMÂNII DE LA EST DE BUG. Cu Sanda Golopentia si Andrei Vartic despre lucrarea fundamentala a sociologului-martir Anton Golopentia. STUDIU DOC

Daţi mai departe

Portalul Basarabia-Bucovina.Info va ofera un studiu publicat in introducerea unei lucrari de referinta a sociologiei romanesti: Romanii de la Est de Bug, de Anton Golopentia (n. 12 mai 1909 in comuna Prigor, Caraş-Severin – d. 9 septembrie 1951 in închisoarea Văcăreşti.) Scris de Sanda Golopentia, fiica sociologului ucis de agentii sovietici ocupanti ai Romaniei anilor ’50, studiul introductiv, pe care il atasam aici, ca DOCUMENT, trebuie sa va stimuleze pentru obtinerea acestei carti fundamentale, publicata de Editura Enciclopedica (Bucuresti, 2006). Totodata, va prezentam mai jos si un interviu cu doamna Sanda Golopentia  despre martiriul tatalui ei, insotit de un eseu al regretatului scriitor basarabean Andrei Vartic, publicat in urma unei sesiuni a Academiei de Studii Economice a Moldovei, organizate de către profesorul Vasile Şoimaru in memoria marelui sociolog roman Anton Golopentia.

Sursa interviu: Jurnalul National

Debolşevizarea – motivul uciderii lui Anton Golopenţia

de Andrei Vartic

Conferinţă ştiinţifică organizată la Academia de Studii Economie (ASEM) de către profesorul Vasile Şoimaru, promotor al şcolii monografice româneşti, a dezvăluit fapte ştiinţifice uluitoare realizate de marele sociolog Anton Golopenţia, ucis de închisoarea comunistă în anul 1951 (după 18 luni de la arestarea din ianuarie 1950). Despre el Henri Stahl scria în 1981: „Anton Golopenţia era o sinteză a mai multora dintre noi: filozof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit şi profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă cu mine şi organizator tot atât de abil ca şi Octavian Neamţu”.

Anton Golopenţia a fost membru activ al echipelor monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, unul din ucenicii şi protejaţii acestuia. El a participat în 1931 şi la cercetarea de la Cornova, judeţul Orhei, demonstrând cu datele „statisticii necruţătoare” că populaţia majoritară a Basarabiei este românească şi că are vechime românească. Acele cercetări, dar şi cele realizate în satele româneşti de la est de Bug în timpul celui de al doilea război mondial, au fost comentate şi discutate la conferinţă atât de profesorul american Sanda Golopenţia, fiica lui Anton Golopenţia, cât şi de ceilalţi vorbitori (Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Nicolae Băieşu. Silvia Ghinculov, Ludmila Bulat, Alexei Marinat, Lidia Kulicovski, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija şi subsemnatul). Fiindcă cele discutate la acest eveniment ştiinţific remarcabil vor fi publicate într-un volum aparte, iar operă lui Anton Golopenţia merită cercetată fundamental cu toate resursele ştiinţifice actuale (ca să devină pernă de căpătâi a celor care iau decizii pentru ziua de mâine a oamenilor), vom analiza aici doar unele perspective politico-filozofice ale ei.

La Cornova, în anul 1931, Anton Golopenţia a observat că românii din Basarabia, deşi erau marginalizaţi şi terorizaţi de conjunctura geo-politică, sunt deosebit de receptivi la schimbările lumii, fie tehnologice, vestimentare sau distractive. Ei acceptă noul la fel de uşor ca şi orăşenii vest-europeni, rămânând în acelaşi timp tradiţionali în obiceiurile casnice, inclusiv în cele alimentare şi agricole, felul de a vorbi, de a-şi cânta doinele sau dansa horele. Adică de a fi români.

Cui trebuia acest „amănunt”? Mai întâi basarabenilor, rupţi cu hotarele geopolitice de contextul lor etno-genetic. Apoi, diplomaţiei româneşti, ca să aibă dovezi la „congresele de pace”, aflate sub presiunea colonialismului rusesc şi a neocolonialismului de tip comunist. Unitatea etno-culturală a basarabenilor cu ceilalţi români, demonstrată arheologic, istoric, lingvistic, social, religios, economic de echipele monografice ale profesorului Gusti în baza unor date de netăgăduit, a arătat, mai întâi, că Marea Unire de la 1918 nu a fost „ocupaţie”, aşa cum mai încearcă să demonstreze istoricii bolşevici, inclusiv cei de sorginte terorist-troţchistă, ci revenire democratică la firesc. Adică umanism. Apoi, că fiinţa românească din Basarabia era la anul 1932 totalmente armonizată cu modernitatea europeană şi făcea parte din contextul civilizator european. Monografia Cornovei restituie ştiinţific aceste calităţi ale poporului român din Basarabia, reîmprospătate în anii din urmă mai ales de activităţile culturale şi ştiinţifice ale profesorului Vasile Şoimaru.În excepţionala monografie „Românii de la est de Bug” (două volume a câte 618 şi 928 pagini, scoase la editura Enciclopedică din Bucureşti), lansată la aceiaşi conferinţă, Sanda Golopenţia a adunat materialele cercetărilor realizate în 1941-1943 de o echipă condusă de Anton Golopenţia în satele româneşti de la est de Bug (dar şi urmele acelor cercetări, refăcute fotografic de Vasile Şoimaru). Formată din 19 oameni de ştiinţă şi activând în condiţiile de război ale ocupaţiei germane (este vorba de regiunile Harkov şi Doneţk ale actualei Ucraine), echipa a descoperit, iar cu cele mai serioase metode ştiinţifice (mărturie ne sunt cele 1546 pagini de studii, articole şi documente ale cercetării, publicate de Sanda Golopenţia), că poporul român s-a extins natural (şi nu militar, accentuăm lucrul acesta) în pusta nord-pontică, inclusiv prin roire naturală şi transhumanţă. Stabilirea lor anume în acele locuri a fost, însă, marcată şi de descoperirea la est de Bug a unor vetre de locuire sedentară identice cu cele româneşti (cele ale păstorilor români medievali, apoi dacice, dar şi altele mult mai vechi, cucuteniene/tripoliene). În aceste comunităţi româneşti care s-au dezvoltat câteva sute de ani în ruptură aproape totală cu arealul românesc şi în condiţiile vitrege ale guvernărilor ţariste şi comuniste, echipa lui Anton Golopenţia a descoperit mostre excepţionale de străveche cultură românească. Scoarţele şi prosoapele, elementele arhitectonice, tradiţiile sărbătorilor calendaristice şi a celor religioase, felul de a trăi şi munci în comunitate, dar mai ales vorbirea românească şi cântecul românesc au constituit o adevărată revelaţie pentru Anton Golopenţia şi echipa lui.

Nu putem să nu remarcăm în fotografiile superbelor scoarţe şi prosoape străvechi simboluri solare carpato-dunărene, păstrate cu sfinţenie de poporul român şi la est de Bug. Unele din acele simboluri se regăsesc, de pildă, pe acoperământul Mariei de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Maria de Mangop a fost adusă de peţitorii domnitorului, cum se ştie, din Crimea, zonă aşezată ceva mai la sud de cea cercetată de echipa lui Anton Golopenţia. Or, apariţia simbolurilor străvechi carpato-dunărene pe acoperemântul ei (cusut, aşa cum susţine tradiţia, de Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Mircea cel Bătrân) încă nu a fost elucidată. Se ştie însă că aceste simboluri apar şi pe picturile care îl reprezintă pe Mircea cel Bătrân, şi în detaliile miniaturilor lui Gavriil Uric şi chiar în unele elemente ale primelor construcţii religioase de piatră româneşti (vezi, Valeriu Anania, Cerurile Oltului, 1990). Descoperirea acestor simboluri în satele româneşti din imediata apropiere a regatului hersonesian ne dă unele repere importante pentru o posibilă cercetare arheosimbolistică şi arheolingvistică a misterului relaţiilor dintre principatele româneşti şi regatul hersonesian. Această cercetare ar putea fi susţinută şi de colecţia de mostre audio a echipei Golopenţia, în special a cântecelor populare româneşti înregistrate de Constantin Brăiloiu. Cinci dintre acele cântece au fost mai apoi introduse de marele profesor al Mariei Tănase şi în Colecţia Universală a Muzicii Populare Înregistrate, editate de Brăiloiu la Paris, şi constituie modele spectaculoase de străveche cultură românească şi universală. Dintre acestea, invocaţia către Lună, despre care, aşa cum a arătat Sanda Golopenţia la conferinţă, însuşi Constantin Brăiloiu spunea că este un „extraordinar cântec liturgic”, reprezintă după opinia noastră, inelul lipsă al unităţii spirituale indo-europene. Motivele liturgice foarte vechi din acest cântec, româneşti, dar şi străvechi ariene, persane şi indiene, ne permit să urmăm mai sigur cercetările „mioritice” ale lui Mircea Eliade, care a spus despre „Mioriţa” că este o manifestare a Cosmosului liturgic. Chiar îndrăznim să afirmăm că superba rugă către lună, culeasă de Constantin Brăiloiu în 1942 într-un sat românesc din zona Doneţkului, reprezintă una din cele mai magnifice manifestări ale Cosmosului Lituirgic. Norocul sau întâmplarea a făcut ca această manifestare sublimă să se realizeze în limba română.

Frumuseţea şi arhaicitatea melodiei, vechimea limbii române, profunzimea versurilor acestui cântec de numai 47 de secunde, accentuată şi de o interpretare magnifică, ne arată nu numai primordialitatea temeliilor spirituale ale neamului românesc, ci şi dăinuirea acestor temelii, şi indo-europenitatea lor. „Răsai, Lună, decusară” este un document formidabil al limbii şi tradiţiilor poporului român, dar şi a întregului spaţiu cultural european, ajuns la noi din cele mai vechi timpuri, iată, tocmai prin filiera est-bugiană a „sedentarismului casnic” (Alecu Russo) al poporului român. Mai mult, cercetând cu atenţie cele cinci cântece se pot descoperi şi zonele de unde acele comunităţi româneşti au venit („pe drum de anină”) la est de Bug, şi felul cum anume acele cântece au protejat sufletul membrilor acelor comunităţi sub vremi straşnice, chiar şi atunci când din considerente de supravieţuire fizică ei nu mai comunicau în limba română. Astfel aceste 47 de secunde ale cântecului „Răsai, Lună, decusară”, salvate de echipa monografică a lui Anton Golopenţia şi multiplicate acum de fiica lui şi de Vasile Şoimaru, reprezintă metaforic nemurirea sufletului românesc şi ne dau posibilitate să construim adevărate şi stabile punţi peste marea atât de agitată a modernităţii globalizate („Cine are fete multe/ Treacă marea cea cu punte”, spune alt superb cântec descoperit de echipa lui Anton Gopopenţia la est de Bug). Publicăm aici textul acestui magnific cântec liturgic românesc (repetăm, definiţia aparţine lui Constantin Brăiloiu), pentru descifrarea poetico-lingvistică şi filozofică a căruia urmând să aşteptăm altă oportunitate:

Răsai Lună decusară,
Răsai Lună decusară,
Să se vadă în livadă,
Să se vadă în livadă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să cosesc cojoc de iarbă,
Să dau murgului să roadă,
Să dau murgului să roadă.

Însă cea mai cutremurătoare descoperire pe care a făcut-o Anton Golopenţia cercetând comunităţile româneşti de la est de Bug avea să fie diabolicul mecanism al bolşevizării acelor comunităţi, neputinţa acelor oameni de a înţelege că ei trăiesc în sărăcie şi subdezvoltare, nedorinţa lor de a vorbi româneşte cu românii veniţi din România din teamă că vor fi strămutaţi în România, despre care auzise (de la propaganda bolşevică) că acolo trăiesc ciobani foarte săraci. Pentru a re-deschide sufletul acelor oameni Anton Golopenţia a propus un mecanism subtil, cadourile sub forma unor alimente de primă necesitate (sare, zahăr, ulei, făină de grâu) care a şi fost realizat de echipă şi a avut un efect colosal.
Aici trebuie să facem o precizare. Cercetarea evenimentelor istoriei recente a poporului român, de pildă viaţa şi activitatea mareşalului Ion Antonescu, sunt de multe ori scoase din contextul acelor timpuri (tragedia guvernării carliste, invazia comunistă din 1940, răpirea a 30% din teritoriul României cu peste 6 milioane de cetăţeni, pierderea a milioane de vieţi omeneşti, impunerea participării la un război mondial provocat de marile puteri europene, posibilitatea destrămării totale a statului român) şi puse în actualitate, după nevoile politice şi etnocentriste ale celui care cercetează trecutul. Aşa şi Mihai Eminescu a devenit anti-semit sub peniţa unor critici postmodernişti, fără să fi existat chiar şi termenul „antisemit” în timpul vieţii lui, iar Ion Antonescu, cu toate păcatele pe care le-a avut (dar ce şef de stat din acele vremuri de coşmar nu le-a avut?), a devenit „ucigaşul a sute de mii de evrei şi ţigani în Trasnistria” fără ca să existe urmele acelui infern, şi fără a se fi pomenit de el la Nurenberg (printre altele, de ce, oare, Ion Antonescu nu a fost judecat la Nurenberg?). Or, metoda „cadourilor” despre care este vorba mai sus trebuie privită anume prin prisma bolşevizării, a sărăciei apocaliptice instalate de bolşevici cu metoda genocidului necontenit, deznaţionalizare (mai ales prin necontenită migraţiune), inclusiv a poporului rus, multiculturalism forţat, colectivizare prin foametea organizată în Ucraina în anii 1931-1942 (declarată recent de Parlamentul Ucrainei genocid), represiile din anii 1936-1937, cât şi de situaţia specială a acelor teritorii în contextul războiului pe care cele două regimuri criminale, nazist şi comunist, îl duceau atunci între ele. Altă nuanţă a acelor evenimente era şi necesitatea repatrierii acelor comunităţi româneşti sortite rusificării, metodă folosită frecvent în istorie, iar în acea epocă de Germania (apoi şi de Israel).

Cercetând comunităţile româneşti de la est de Bug, Anton Golopenţia a descoperit mecanismul diabolic al bolşevizării acelor comunităţi, aflate sub teroare comunistă încă din 1917. Fiind un mare cunoscător al sufletului omenesc, savantul român a conştientizat imediat necesitatea imperioasă a umanizării prin de-bolşevizare, acţiune „asemănătoare celei de denazificare” (vezi Ultima carte , 2001, p.155, editată tot de Sanda Golopenţia). Aşa pachetele cu sare, zahăr, ulei şi făină au deschis adevărata bogăţie a sufletelor acelor oameni năpăstuiţi de ciuma comunistă. Foamea, vorba lui Cantemir, i-a făcut muritori, iar potolirea foamei, vorbitori. Ei au început să vorbească româneşte cu echipa lui Golopenţia, să o invite în casele lor, să le arăte „bogăţia”, adică scoarţele şi prosoapele, să se lase fotografiaţi şi „monografiaţi”.

În necruţătoarele interogatorii care l-au şi ucis până la urmă, comisarii bolşevici s-au interesat în mod special în ziua de 23 martie 1950 anume despre „debolşevizare” şi de modul prin care Anton Golopenţia se gândea să o aplice în România (vezi în Ultima carte „Sugestii pentru programul de guvernare al regimului viitor”, p. 156, sau „Acţiunea de pacificare politică”, p. 157). Atragem atenţia aici asupra faptului că la 23 martie 1950 era vorba de numai câţiva ani de bolşevizare a României şi că marele sociolog a putut să descrie atât de precis mecanismul anihilării fantomei comuniste din mentalul omenesc fiindcă a cercetat fundamental acest mental în 1941-1943 la est de Bug, în satele româneşti ce fusese bolşevizate timp de 23 de ani. Gulagul, înfometarea, împuşcarea inocenţilor fără procese şi fără milă, umilirea prin utilizarea simţului genetic al supravieţuirii şi chiar băgarea în acest simţ a ideii că trăind în totală mizerie şi subdezvoltare trăieşti, adicătelea, în rai, toate astea Anton Golopenţia le-a văzut şi cercetat la românii de la est de Bug. Fiind şi sociolog, şi economist, şi filozof, el a intuit că salvarea acelor oameni, apoi şi a tuturor popoarelor maltratate de bolşevici, este numai „debolşevizarea asemănătoare acţiunii de denazificare”. Ancheta din 23 martie 1950 mai demonstrează că algoritmul comunist al bolşevizării a fost atât de bine conceput de ideologii bolşevici, în special de Vladimir Lenin şi Leon Troţki, a utilizat atât de bine anumite structuri genetice ale fiinţei umane, că pentru bolşevizarea efectivă nu erau necesari mulţi ani, chiar nici multe luni. La 23 martie 1950, în numai 5 ani de teroare comunistă realizată pas cu pas după scenariile ideologilor de la Kremlin, România era bolşevizată atât de grav încât salvarea ei se putea face numai prin „de-bolşevizare”. Trebuie, însă, să subliniem, că urmărind starea mentalului actual al românilor, atât din România, cât şi din Basarabia şi Bucovina, despărţiţi iar de la 1 ianuarie 2007 cu ziduri geo-politice necruţătoare, că acţiunea de debolşevizare despre care vorbea Anton Golopenţia în martie 1950 încă nu a avut loc. Mulţi din cei care o fac pe anticomuniştii, inclusiv intelectualii ajunşi la putere şi dincolo, şi dincoace de Prut, chiar şi politicienii care au condamnat recent comunismul în România, nu au mers mai departe decât constatarea ororilor comuniste şi arătarea cu degetul politizat doar a unor „criminali comunişti”, fără a se cerceta izvoarele bolşevismului şi bolşevizarea şi fără a se propune şi un mecanism eficace al debolşevizării. Or, acest mecanism, sau cel puţin părţile lui efective, fusese descoperit de Anton Golopenţia încă în timpul cercetărilor monografice realizate în satele româneşti de la est de Bug.
Care ar fi, deci, mecanismul debolşevizării? Ce ar putea ahihila din mentalul omenesc frica şi umilinţa, subdezvolatrea şi animalitatea, ignoranţa şi violenţa bolşevică? Felul cum echipa monografică a lui Anton Golopenţia scoate în prim plan limba vorbită de românii de la est de Bug după zeci de ani de maltratare fizică şi spirituală, scoarţele şi cântecele lor străvechi româneşti, obiceiurile calendaristice şi cele religioase ne arată că mecanismul diabolic al bolşevizării nu a putut distruge valorile spirituale şi umane de profundis pe care este construită fiinţa omenească. Frumosul şi mila, legătură mistică, transcedentală cu Dumnezeu, caracterul de liturghie/missă ascunsă al acestei legături, redescoperită de Anton Golopenţia şi Constantin Brăiloiu la românii de la est de Bug, arată şi mecanismul simplu şi uman al debolşevizării. Recitind azi pe Anton Golopenţia, martirul şi savantul de geniu, putem spune cu toată seriozitatea că debolşevizarea poate fi realizată efectiv doar prin revitalizarea fiinţei naţionale, aşa cum s-a procedat atunci când s-a denazificat şi Germania („Suntem nemţi, avem tradiţii culturale şi economice excepţionale, deci vom reînvia, ne vom denazifica şi vom redeveni una din cele mai puternice naţiuni ale lumii!”). Adică prin umanism.
Un străvechi cântec românesc, un străvechi prosop românesc, un drob de sare de la Cacica sau Târgul Ocnei purtat pe drumul de anină (nisip) sub clarul de lună, sunt mai eficace în acţiunea debolşevizării decât toate tomurile celor care judecă fantoma comunistă doar în vorbe, fără a întreprinde absolut nimic ca sufletul omenesc să se elibereze din ghearele ei. Nu facem aici trimiteri prea multe spre realitatea apocaliptică contemporană a algoritmului Turnului Babel, nu amplificăm legăturile dintre nazificare, bolşevizare şi globalizare, ci doar iluminăm în cercetările lui Anton Golopenţia anume algoritmul împuternicirii fiinţei naţionale ca instrument util, frumos şi subtil al umanismului ce poate salva şi acest pământ, şi omul ce locuieşte pe el. Nu intrăm aici în polemică nici cu Martin Heidegger („Doar un zeu ne mai poate salva!”), dar amintim un vers celebru al lui Mihai Eminescu – „dar piară oamenii cu toţi, s-or naşte iarăşi oameni”. Pentru fiinţa spirituală universală acest act, al apariţiei mistice a altor oameni după ce toţi cei de pe pământ au pierit, e cu putinţă. Pentru omul trăitor acum pe pământ, a renaşte după dispariţia totală a neamului omenesc, e cu neputinţă. De aceea este atât de imperios ca în noaptea care vine, şi ea vine!, să răsară Luna decusară, ca să se vadă în livadă, ca să putem cosi acel magnific cojoc de iarbă, la care roade atât de paşnic murgul, atât de necruţător timpul, atât de jucăuş veşnicia.

Sursa eseu: Basarabia Literara via Basarabia-Bucovina.Info

Fotografii: Centre for Romanian Studies , Romanii din jurul Romaniei si Ziarul de Garda

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Shortlink: