100 de ani de la infiintarea Glasului Basarabiei. Viata fondatorului, ziaristul-preot si preotul-ziarist Grigore Constantinescu, cu fotografii din parohia sa, satucul Napadeni

Basarabia-Bucovina.Info publica azi un articol aniversar, la 100 de ani de la infiintarea publicatiei romanesti Glasul Basarabiei, si, totodata, comemorativ, la implinirea, pe 7 aprilie, a 81 de ani de la plecarea la Domnul e celui care a fondat acest ziar, la 1913, ziaristul iesean militant pentru limba romana si unirea Basarabiei cu tara Grigore Constantinescu, viitor preot-ziarist si apoi parinte paroh, cu 10 copii, in satucul basarabean Napadeni. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

„Pretutindeni făceam propagandă cultural-naţională în chipul cel mai conştiincios, fără a fi trimis şi plătit de guvernul român sau de altcineva, cum eram suspectat. Făceam aceasta numai din dragostea către fraţi şi din îndemnul părinţilor mei.” – Grigore Constantinescu, Preot-ziarist, Ziarist-preot

“În 1913, cînd se părea că mişcarea de deşteptare a basarabenilor a intrat într-o criză din lipsa unei publicaţii în limba mamei, apare pe neprins de veste ziarul lui Grigore Constantinescu Glasul Basarabiei.” – Iurie Colesnic, Basarabia necunoscuta, Chisinau, 1993

Grigore Constantinescu – cateva date biografice:

Nascut la 15 februarie 1875, in Iasi, in familie de preot, decedat la 7 aprilie 1932, in satul Napadeni, jud. Balti (conform recensamintului din anul 2004 populatia de azi a satucului este de 1021 locuitori, dintre care 1009 romani).

Studii la Seminarul “Veniamin” din Iasi (1888 – 1896) si la Academia duhovniceasca din Kiev (1897 – 1902)

Translator la Consulatul roman din Odessa (1904 – 1906)

Primul profesor de Limba romana al Liceului Eparhial de fete si al Seminarului Teologic din Chisinau (1906 – 1918)

Secretar de redactie al revistei “Luminatorul” (de la 1 ian. 1908)

Secretar al tipografiei eparhiale (din 1909)

Fondator, redactor si director al ziarului “Glasul Basarabiei” (1913 – 1914)

Preot la catedrala arhiepiscopala (1918 – 1919), apoi preot paroh in Napadeni (1919 – 1932)

A publicat numeroase articole in:

– “Basarabia”

– “Luminatorul”

– “Glasul Basarabiei” si alte periodice, toate in Chisinau, militand pentru unirea Basarabiei cu tara-mama, Romania, si pentru reromanizarea vietii culturale si bisericesti din provincia stramoseasca (Via CrestinOrtodox.Ro)

“Numai atunci neamul nostru va deveni fericit şi puternic, cînd toţi fiii săi vor şti să se solidarizeze în serviciul idealului naţional.”
Vasile Goldiş

Cine a studiat atent colecţiile ziarului Cuvânt moldovenesc din 1931 la sigur şi-a oprit ochii şi asupra unor frumoase pagini memorialistice publicate sub genericul Din vremuri ţariste, semnate de Grigore Constantinescu, parohul bisericii din Năpădeni:

„Cînd am văzut că se îngroaşă treaba în Basarabia… m-am hotărît, mai ales în urma insistenţei „luptătorilor”, să mă stabilesc definitiv în Chişinău, deşi în Iaşi mi se propusese un loc foarte bun de preot-paroh, cum mi s-a propus şi în 1897.
Noroc că nu eram însurat… deşi aveam 30 de ani!
De la 1 decembrie 1907, în aceleaşi clase ale seminarului se introduse şi muzica bisericească moldovenească, ca profesor fiind numit tot eu.
De la 1 ianuarie 1908, începînd să apară revista Luminătorul, am fost numit ca membru şi secretar al redacţiei, ca colaborator obligat, ca traducător şi ca corector.
În 1909 am fost numit şi ca secretar al tipografiei eparhiale.
În 1910 m-au numit traducător al Zemstvoului gubernial.
Slujbe multe, muncă zi şi noapte, dar „lefurile” vai,— vorba ceea: „Slujbe de ministru, dar leafă de paznic !”.
Însă munceam, mă jertfeam pentr-un ideal !….
Român cu drepturi de pensie, dar cu soţia şi zece copii sărăciţi de mine, încă de pe vremuri ţariste. Nu-mi e ruşine să o spun, că averea mea s-a dus cu politica naţională şi cu propaganda cultural-naţională în Basarabia…
Sub stăpînirea ţaristă am fost singurul român, „regăţean” pînă la 1918 aşezat în Chişinău şi era normal ca să îndur de la ruşi tot soiul de mizerii, pînă şi închisoarea de temniţă, în 1915, din cauza unor articole biciuitoare, tipărite în nr. 48 al ziarului Glasul Basarabiei, al căruia director-proprietar am fost în 1913 şi 1914”.

În paginile sale de Amintiri, tipărite în Viaţa Basarabiei, numerele 8 şi 9 din 1942 Pantelimon Halippa face o remarcă interesantă, amintindu-ne de acela care a fost Grigore Constantinescu:

„Studiile secundare Alexei Mateevici şi le-a făcut în Seminarul teologic de la Chişinău, între anii 1904 (de fapt, 1902 — Iu. C.) — 1910 şi a avut prilej să studieze limba şi scrisul românesc de la teologul Gr. Constantinescu, român din Iaşi, care îşi făcuse studiile la Academia teologică din Chiev, şi, mulţumită mişcărilor revoluţionare din 1905—1906, reuşise să fie numit profesor de limba română la Seminarul teologic din Chişinău”.

Cea mai completă biografie a lui Grigore Constantinescu mi-a fost dat s-o citesc în necrologul publicat în aceeaşi Viaţa Basarabiei (1932, nr. 4). În vreo 25 de rînduri au încăput zbuciumul şi idealurile acestei personalităţi. Scurta lui biografie te farmecă prin mulţimea zigzagurilor pe care le face linia neaşteptată a sorţii. Ca şi cum s-ar afla într-o cursă automobilistică, ca şi cum l-ar urmări cineva şi, pentru a scăpa de urmăritori, trebuie să parcurgă drumul în plină viteză, înfruntînd toate legile mecanicii.

Grigore Constantinescu s-a născut la Iaşi în 1875. A absolvit Seminarul teologic, apoi, binecuvîntat de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, de origine basarabeană, apucă drumul Chievului. După absolvirea Academiei teologice se stabileşte la Chişinău. Participă la editarea ziarului Basarabia şi a revistei Luminătorul. E corector la tipografia eparhială, predă materna la seminar şi la şcoala eparhială.
D-na Zinaida Constantinescu, fiica lui, într-o scrisoare din 16 decembrie 1990 îmi comunica:

„Ştiu — ca o precizare — de la mama noastră Ecaterina Surdu-Constantinescu, născută la Năpădeni în 14 februarie 1889, şi decedată la 14 martie 1974,— că bunicul de la Iaşi — tatăl tatălui meu, Dimitrie Constantinescu, preot la biserica Sf. Nicolae din Iaşi şi institutor la Şcoala Trei Ierarhi din Iaşi — era bun prieten cu marele compozitor Gavriil Muzicescu care 1-a sfătuit pe bunicul a-1 trimite pe tata la Academia teologică de la Chiev, după absolvirea Seminarului teologic Veniamin Costachi din Iaşi. Cu această ocazie au plecat la Chiev încă trei persoane printre care şi Ion Ţincoca — viitor cumnat… Tata l-a avut coleg la academie şi pe preasfinţitul Gurie…

În 1918, după încheierea armistiţiului, am venit de la Iaşi la Năpădeni (în săptămîna patimilor). Bunicul Ioan Em. Surdu, tatăl mamei, şi-a exprimat dorinţa fermă de a avea un ginere preot—contrar dorinţei mamei. A plecat (Gr. Constantinescu.— Iu. C.) la Chişinău şi preasfinţia sa Gurie l-a hirotonisit (inexact: l-a hirotonisit Dionisie Erhan – Iu. C.) ca preot, dîndu-i tatei şi post de slujire chiar la soborul din Chişinău. Dar în Năpădeni ca preot era părintele Vasile Agapiev care, îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, a decedat la 25 martie 1919, şi atunci preasfinţia sa Gurie l-a numit ca preot pe tata, preot Grigore Constantinescu, slujind în această calitate pînă la 7 aprilie 1932, cînd a decedat în urma unei congestii cerebrale.

Ca student la Chiev — ştiu tot de la mama, că în 1907 a venit la Chişinău — mama terminase liceul aşa-zis „Nagovschi” (?), cînd într-o familie cunoscută de bunicul l-a întîlnit pe tata — iar la 29 iulie 1907 s-a celebrat căsătoria lor.
Copii am fost 11 din care 8 sîntem în viaţă”.

Publicaţiile vremii păstrează în paginile lor o doză importantă de material biografic. Constantin Popovici scrie despre el în revista Luminătorul (anul LXVI—1933, ianuarie): „S-a ostenit mult ca corector la redacţia Luminătorului şi tînărul teolog, absolvent al Academiei din Chiev, Gr. D. Constantinescu, mai pe urmă preot la parohia din Năpădeni. Pe atunci toţi scriau cu multe greşeli, aşa că cu corectura materialului pentru Luminătorul (chiar şi în originale) şi cu corectura cărţilor bisericeşti, care se tipăreau la tipografie, avea multă trudă şi necaz”.

Elevul lui de la seminar, Theodor Inculeţ găseşte pentru el cuvinte calde şi elogioase :

„Era un român venit între noi, moldovenii. Ne-am împrietenit repede. Glumeam, ne trînteam, pînă ce a ajuns profesor de limbă română la seminar, cu care prilej au încetat trîntelile. Îi eram elev şi nu se cădea.

Introducerea limbii româneşti în şcoala eparhială de fete şi în seminarul duhovnicesc este rezultatul grevelor şcolare.
Începuse revoluţia din 1905, prin greva generală din toată Rusia. Întreaga muncitorime rusă, de toate categoriile nu mai voia să lucreze, protestînd în felul acesta contra stărilor absolutiste. La greva muncitorimii s-au alăturat şi şcolile toate, de băieţi şi fete din întreaga Rusie. Se cerea Constituţie. La Chişinău încă am făcut grevă. Ca şcolari grevişti am scos o moţiune prin care ceream ce cereau şi alţi grevişti: jos absolutismul, convocarea Constituantei etc. Mai ceream ca şcolari: drepturi de liceu pentru seminarul duhovnicesc, suprimarea obligativităţii de a frecventa slujbele religioase, să nu se pună note la purtare, să nu mai fie examene de clasă. Noi, grupul elevilor moldoveni de la seminar (între care erau Gh. Stîrcea şi Al. Mateevici), am cerut — ceea ce s-a şi pus ca ultim punct din cele vreo 40 ale moţiunii — şi introducerea limbii moldoveneşti în şcoli.

Moţiunea a fost semnată de vreo 370 de elevi şi trimisă autorităţilor. Din toate cele 40 de doleanţe a avut succes numai cea din urmă, adică introducerea în şcoala eparhială şi în seminarul duhovnicesc a limbii moldoveneşti. Cum pe atunci nimeni din localnici nu cunoştea bine limba română — a fost numit ca profesor de română Gr. Constantinescu, absolvent al seminarului din Iaşi şi al facultăţii de teologie din Chiev.

Dumnealui îşi semna la gazeta Basarabia articolele cu pseudonimul de „Dacoromân”. Era singurul care scria citînd din autorii români” (Cuvânt moldovenesc, nr. 51, 1931).

Dar dacă am cita numai amintirile plăcute n-am fi nici pe departe obiectivi. Gr. Constantinescu n-a întîlnit la Chişinău numai prieteni. Ba chiar şi unii ziarişti din regat îl suspectau. Mult sînge rău i-au făcut îndeosebi d-rul Duscianu de la Opinia şi Gheorghe Madan, care era aici, la Chişinău, redactor-editor al gazetei Moldovanul. Într-o polemică sau, mai bine zis, într-o fulgerare de replici între două publicaţii — Cuvântul moldovenesc şi Glasul Basarabiei — a fost implicat şi Grigore Constantinescu, care, într-o formă originală, îşi expune biografia, inclusiv perioada ce ne interesează cel mai mult — cea chişinăuiană :

„În nr. 16 al gazetei Cuvânt moldovenesc, în darea de seamă asupra iubileului de 50 de ani ai şcolii eparhiale de fete din Chişinău, D-voastră, ca redactor (se adresează lui N. N. Alexandri — Iu. C.). al sus-numitei gazete, aţi tipărit, între altele, şi cuvintele: „Din nefericire amîndouă aceste limbi nu se învaţă în timpul de faţă în şcoală: limba latină, fiindcă nu s-au slobozit mijloace băneşti trebuitoare pentru învăţător, iar limba moldovenească, fiindcă în timpul de pe urmă nu se găseşte un învăţător vrednic, cu toate că mai sînt şi alte pricini, despre care nu e locul să vorbim aici”.
Autorul acestei dări de seamă se ascunde sub pseudonimul Ria, aşa că familia dumisale îmi este necunoscută.
De aceea îmi iau îndrăzneala a vă întreba, domnule Alexandri, nu cumva Ria este tot canalia din anul 1907, cînd, întîlnindu-se aici în Chişinău cu d-rul Duscianu, ce era peatuncea redactorul gazetei Opinia din Iaşi, i-a spus despre mine, cum că eu, în loc să-mi caut de treabă, o fac pe curtezanul, avînd purtarea uşoară faţă de elevele (uceniţele) din clasa 7 pedagogică şi că directoarea (nacialniţa) nu o dată mi-a făcut observaţiile (zameciania) cuvenite, prevenindu-mă că voi fi dat afară din şcoală!?
Despre toate acestea, d-rul Duscianu, fără ca să cerceteze, fără ca să mă întrebe şi pe mine, căci în Chişinău eram, fiind învăţător de limbă moldovenească şi la seminar, o crezut canaliei, care îmbla să-mi ieie locul de la aceste şcoli, şi a tipărit o „dare de seamă” în gazeta Opinia.
Prietenul d-rului Duscian — Gheorghe Madan, care era pe atunci aici director-editor al gazetei de tristă amintire Moldovanul…”

În acest moment sacru al destăinuirii rupem pentru o singură clipă firul nara­ţiunii atrăgînd atenţia cititorului la detaliile relatate de Grigore Constantinescu, detalii care elucidează nişte momente necunoscute din mecanismul apariţiei şi evoluţiei presei naţionale în Basarabia.

„…ca redactor al gazetei Moldovanul fusesem eu poftit a fi, cu o 100 rub. pe lună, cu condiţia de a lupta împotriva celor de la gazeta Basarabia, care o luaseră, într-adevăr, prea de sus, năpustindu-se şi asupra boierilor moşieri, de la care cereau „pămînt” pentru ţărani şi cîte altele mai scriau… În sfîrşit, o porniseră cam rău, „flăcăii” de la Basarabia.
Deşi nu împărtăşeam întru totul ideile celor de la Basarabia, decît doar aceea că tipăreau şi cîte ceva absolut folositor pentru luminarea poporului moldovenesc rătăcit şi întunecat, totuşi n-am vrut a fi „redactor”, n-am vrut să lupt împotriva celora care numai începuseră să-şi arate păsurile şi nevoile în gazeta moldovenească Basarabia, n-am vrut să lupt împotriva fraţilor mei moldoveni, n-am vrut să fiu renegat, spion, un „donoscic”— pîrîtor, minciunos, n-am vrut să fiu vînzător de neam şi nici voi fi cît voi trăi !
Iar ca redactor al gazetei Glasul Basarabiei am urmat şi voi urma întocmai după programa tipărită în nr. 1 al acestei gazete, de la 7 aprilie 1913”.

Deci, Gheorghe Madan a reluat în ziarul său articolul din Opinia şi Gr. Constantinescu s-a văzut nevoit să dea şi să ceară explicaţii:

„Despre cele tipărite am comunicat îndată directoarei şcolii eparhiale N. R. Mihelson, cerînd lămuriri, crezînd că poate are ceva împotriva mea de zis, poate cineva i-o spus ceva rău de mine.
Ea s-o mirat foarte mult de toate acestea, ca şi pedagoaga (classnaia dama) clasei a 7-a („classnaia dama” era atunci V. F. Buriianova, moldoveancă, care nu lipsea de la nici un uroc, ca să poată cineva s-o mai facă şi pe curtezanul), ca şi toţi profesorii acestei şcoli, care niciodată nu vor spune şi azi ceva rău de mine.
Am cerut lămuriri de la d-rul Duscianu, rugîndu-l să cerceteze, dacă cele auzite şi scrise de el corespund adevărului şi apoi să tipărească ce va vrea.
Peste cîteva zile am primit Opinia, în care d-rul Duscianu tipăreşte o dezminţire (oproverjenie) pe care Gh. Madan n-a mai tipărit-o — se vede că a vrut să facă pe placul canaliei care mă săpa…, că adică a fost amăgit, de o canalie de „frate moldovan”, care stîrnise pe socoteala mea vrute şi nevrute : ba că-s revoluţionar, ba că-s separatist, ba că-s plătit cu 500 ruble pe lună din Bucureşti… (iar eu trăgeam mîţa de coadă cu vreo 25 de ruble pe lună ca „profesor” la 2 şcoli şi ca corector al cărţilor bisericeşti…). Şi dacă în aceşti 8 ani de zile, de cînd trăiesc la Chişinău, am fost asuprit sau nedreptăţit, aceasta s-o întîmplat numai din pricina unora dintre „fraţi”, care-s meşteri să batjocorească şi să înjosească în faţa lumii pînă şi pe cei mai nevinovat şi de treabă om, de cele mai multe ori de nevoie, ca să poată roade o coajă de pîine, pe care în alt chip cinstit n-o pot cîştiga”.

E trist tonul acestei adresări cu un titlu foarte simplu şi banal : „O întrebare d-lui N. N. Alexandri”, tipărită în nr. 17 din 1914 al ziarului Glasul Basarabiei, unde Grigore Constantinescu era şi redactor-editor.

A fost un om al deciziilor neprevăzute, dar ferm în atingerea celor preconizate. În 1913, cînd se părea că mişcarea de deşteptare a basarabenilor a intrat într-o criză din lipsa unei publicaţii în limba mamei, apare pe neprins de veste ziarul lui Grigore Constantinescu Glasul Basarabiei.

Alexie Mateevici care pe atunci îşi făcea studiile la Chiev şi, aflînd despre noua publicaţie, îi scrie prietenului său Simion Murafa: „De la dorinţi trecem la rînduiala zilei. Gazeta lui Constantinescu m-a băgat într-o mirare bucuroasă. De unde s-a luat? Cu ce mijloace se scoate? Parcă n-auzisem nimic de ea fiind la Chişinău…” (dintr-o scrisoare de la 10 aprilie 1913).

La aceste întrebări cel mai potrivit ar fi să răspundă editorul, dar e cert faptul că el a păstrat taina editorială, nouă însă ne-a lăsat şansa să admirăm cultura poligrafică şi faţa grafică a publicaţiei şi, desigur, stilul articolelor. Constatăm cu plăcere că ziarul era interesant şi îndrăzneţ. Mostra pe care o propun am spicuit-o dintr-un editorial, în fond, un foarte subtil pamflet la adresa unui arhiepiscop şovin, trimis în Basarabia să mai „astîmpere” spiritele naţionale :

„Căci ce-a fost Basarabia pînă la venirea arhiepiscopului Serafim, adică pînă la 1908, şi cum este ea, Basarabia, în vremea de faţă, după 6 ani!
S-o schimbat într-atîta, că nici n-o mai poţi cunoaşte.
Norodul moldovenesc din Basarabia va pomeni multă vreme pe arhiepiscopul Serafim, care o ştiut să se facă în scurtă vreme iubit şi cinstit de turma sa cea binecredincioasă.
Cine o citit tot ce s-o scris despre nevoinţele arhiepiscopului Serafim în Basarabia, s-o putut încredinţa pe deplin de aceea, că aşa păstor n-a avut Basarabia nici-cînd, niciodată, de cînd este ea pe lume şi pare că nu s-a scris despre nici un arhi-păstor altul aşa de mult, cît s-a scris despre arhiepiscopul Serafim (Ciceagov).
Dintre scrierile mai însemnate, vrednice de amintit, sînt şi stihurile de laudă făcute de protoiereul soborului cafedral din Chi şinău — părintele Vasile Gumma, despre care gurile rele vorbeau că preacucernicia sa ar fi un spion, ca şi mulţi moldoveni — ştafeta sau pîrîtoriul („donosul”) arhiepiscopului Serafim, care în una din cuvintele sale de rămas bun o spus celor ce-l ascultau, că nu-i adevărat; şi dacă aceste cuvinte „nu-i adevărat”— le spune un ireu, mai vîrtos un arhiereu, apoi oare să nu credem ?…
…În cuvîntarea sa de rămas bun, ţinută în soborul cafedral din Chişinău în ziua de 11 aprilie a. c, arhiepiscopul Serafim a spus, între altele, că pe moldoveni totdeauna i-o iubit, pe români însă nu. (Drept, că-s al dracului românii iştia!— însemnarea cor.)” (Din articolul Sărbătoarea şi plecarea arhiepiscopului Serafim din Basarabia, tipărit în Glasul Basarabiei, nr. 14, din 20 aprilie 1914).

Fiul lui Grigore Constantinescu, istoricul Nicolae Constantinescu, mi-a pus la dispoziţie cîteva materiale inedite ce ne ajută să aflăm cine au fost primii abonaţi ai Glasului Basarabiei. Aceste cărţi poştale se păstrează în arhiva familiei, dar prezintă un anumit interes şi pentru noi.

„La redacţia ziarului Glasul Basarabiei, Puşkiniscaia 5, Chişinău. Domnule Director, doresc să mă abonez la ziarul D-voastră. Ca să pot trimite abonamentul vă rog răspundeţi la astă poştală ca să ştiu dacă a ajuns la destinaţie. Cu toată stima Matilda Poni, str. Kogălniceanu, 9, Iaşi”. Ştampila poştei Chişinău: „13—4—13”

„Vălenii de Munte, 16 iunie 1913. Stimate Domn, Vă rog să luaţi notă în ziarul D-voastră că cursurile de vară din Vălenii-de-Munte se încep la 1 iulie st. v. şi îndemnaţi publicul să ia parte. Cu deosebită stimă, Administraţia Neamului Românesc”. (Apostilă: „Am publicat Gr. D. Constantinescu”) Ştampila poştei Chişinău: „18—6—13” Pentru confirmare N. Constantinescu”.

Lupta de fiecare zi, hărţuielile incontinui cu adversarii politici, cu tot soiul de birocraţi au ruinat încetul cu înpetul averea şi resursele sufleteşti ale energicului român. Decepţionat de evoluţia evenimentelor nu în direcţia dorită de el chiar şi după 1917, se retrage, dispărînd de pe firmamentul politic basarabean. În 1919 Grigore Constantinescu se preoţeşte, luînd o parohie într-un sat de codru, la Năpădeni, Cel care în ziarul Basarabia îşi va senina corespondenţele cu pseudonimul „Bogoslovul” devine un veritabil preot de ţară, cu o parohie dispusă să asculte de îndrumările şi sfaturile lui.

Colegul de la Chiev, Nicolae Popovschi, îi face un portret reuşit: „Fire sociabilă şi povestitor bun, răposatul a legat prietenie cu lumea moldovenilor din Basarabia, stăruind oriunde ajungea să vorbească despre cultura românească, despre necesitatea introducerii limbii moldoveneşti în şcoală, despre legăturile istorice cu Moldova lui Ştefan cel Mare şi despre unirea moldovenilor basarabeni în vederea apărării drepturilor lor. Darul său de povestitor răposatul l-a dovedit şi-n acele însemnări şi memorii pe care le-a scris şi care, împreună cu articolele sale din Basarabia, Luminătorul şi Glasul Basarabiei, ar merita să fie scoase în volum.

In anul 1919, răposatul s’a preoţit şi în calitatea sa de paroh al Năpădenilor a lăsat în urma sa regrete eterne printre moldoveni dela codru. Biserica pe care o slujit-o cu cinste şi neamul pe care l’a iubit cu devotament, vor trebui să’l pomenească ca pe un vrednic fiu, sărind întru îngrijirea celor zece copii care au rămas în seama sărmanei văduve a celui ce a fost Grigorie teologul Constantinescu”. (“Viaţa Basarabiei”, Anul I, No. 4, Aprilie 1932)

În unele publicaţii din ultima oră, vizînd perioada de pînă la 1917, se întîlnea şi numele lui Gr. Constantinescu purtînd o alură de ironie şi dispreţ. Realitatea e alta. El n-a fost altcineva decît un intelectual, un adevărat dascăl basarabean…

***
Într-o seară de august, cînd lumina amurgului se revărsa peste culmile dealurilor codrene, am poposit la Năpădeni. În preajma bisericii ruinate descoperii un mormînt modest, îngrijit cu multă dragoste. Este locul odihnei de veci a preotului Gr, Constantinescu, Iar cînd Grigore Ciobanu, omul care l-a cunoscut, a început să-mi destăinuiască din amintir ce ţin de vremi de odinioară, parcă l-am văzut aievea energic, convingător, pornit să facă numai bine pentru compatrioţii săi.

Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută. – Chisinau, 1993. – P. 176-185 via Centrul de Informare si Documentare “Chisinau”  si Blog Veaceslav

Semnalat de Camelian Propinatiu

Fotografii de Slavut via Panoramio

Satul Napadeni pe Google si pe Harta

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Wikimapia:

 

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Shortlink: