VISARION PUIU – 135 de ani de la naștere si 50 de ani de la nașterea sa in ceruri (27 februarie 1879 – 10 august 1964). Basarabia-Bucovina.Info publică “PREOŢII SATELOR”

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Mitropolitul Visarion Puiu - Basarabia-Bucovina.InfoMITROPOLIA MOLDOVEI SI BUCOVINEI

ARHIEPISCOPIA ROMANULUI SI BACAULUI
ASOCIATIA’’MITROPOLIT  VISARION  PUIU’’
Organizeaza
Zilele Mitropolit Visarion Puiu
Editia a XVIII-a,
Roman, Pascani, Manastirea  Neamt  
26 – 28 februarie 2014  
 “VISARION PUIU – 135 de ani de la naștere si
                 50 de ani de la nașterea sa in ceruri ”
Miercuri, 26 febr. 2014
Sosirea oaspetilor.Cina.Cazarea la Roman.
 
Joi, 27 febr.2014
09,00 Catedrala Arhiepiscopala Roman  – Sf.Liturghie  si slujba Parastasului , Cuvant Evocator in memoria mitropolitului Visarion Puiu .
 12.00 -13.00   Masa de Pranz.
14.00 MUZEUL DE ISTORIE ROMAN  (Sala Unirii)
  SIMPOZIONUL INTERNATIONAL
 ““VISARION PUIU- 135 de ani de la naștere si
          50 de ani de la nașterea sa in ceruri ”
Sesiunea de comunicari stiintifice
  Vizionarea unui film documentar
  Inmanarea diplomelor de participare,
18,00 CINA.  Masa rotunda-Asociatia Visarion Puiu, realizari si perspective. Cazarea oaspetilor.
Vineri , 28 febr.2014
07,00  Micul dejun .
Pelerinaj:
”Pe urmele lui Visarion Puiu la Pașcani si  Manastirea Neamt”
 
08,00  Deplasarea  spre Pascani.Tur de oras, se viziteaza casa in care s-a nascut mitropolitul Visarion din zona gării, unde am așezat o placa comemorativă, Troița Românilor de pretutindeni, Biserica Sf Voievozi, unde a fost botezat acesta, Protopopiatul Pascani, Colegiul Mihail Sadoveanu, unde vor avea loc scurte evocări si slujbe de pomenire.
11,30    Deplasare spre Tg. Neamț, Mănăstirea Neamț.
Vizita la Casa memorială M. Sadoveanu și Muzeul Visarion Puiu.
Intalnirea cu Profesorii si elevii Seminarului Veniamin Costachi in Sala de festivitati a institutiei , unde se vor face scurte evocări.
14,00  Masa de pranz .
Vizitarea Manastirii Neamțu.Slujbă de pomenire la mormantul părintelui profesor Ioan Ivan, la  Gropnița manastirii,unde se află și piatra tombală a mitropolitului Visarion Puiu.
17,00  Deplasarea spre  Roman.
Plecarea oaspetilor.
*

In Memoriam Mitropolitul Martir Visarion Puiu, cu sprijinul organizatorilor, a Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu, Basarabia-Bucovina.Info va prezinta:

PREOŢII SATELOR

de Visarion Puiu

Când am scris întâia oară aceste pagini, tipărite în 1902 sub titlul „Preoţii săteşti”, abia isprăvisem cursurile seminarului „Veniamin” din Iaşi. Ele cuprindeau un program de activitate, pentru cazul când am fi rămas preot de ţară, şi cu acelaşi gând am fi dorit apoi, ca ele să fie îndemn şi călăuză şi altor tineri preoţi, tipărindu-le.

Voia lui Dumnezeu, însă ne-a dus cu totul pe alte câmpuri de muncă bisericească, mai mari şi mai grele de lucrat.

Azi cârmuim un mare număr de preoţi, care trebuie să cunoască asemenea pagini, oricât de puţine ar fi ele. Şi deoarece vremile în care trăim, cer mereu clerului şi sfintei noastre Biserici, o cât mai largă şi rodnică activitate, socotesc de trebuinţă a retipări broşura de faţă, dorind a da un nou îndemn şi sprijin preoţimii de la sate, întru împlinirea misiunii frumoase ce are.

Vremile devin tot mai grele, războiul trecut a stânjenit mult viaţa creştină şi în deosebi pregătirea clerului, şi de aceea, socotim că vreo câteva pagini ca acestea din broşura de faţă, vor putea înviora şi îndemna măcar pe preoţii mai tineri, spre o muncă rodnică şi de folos obştesc, cum şi Biserica şi nevoile credinţei cer astăzi pentru poporul satelor.

Cu acest gând le tipărim acum a doua oară.

Visarion

Episcopul Eparhiei Hotinului

I.

Un adevăr de netăgăduit pe cere îl înţelege fiecare, de realitatea căruia e încredinţat oricine, şi de care au vorbit mulţi, e adevărul cuprins în cunoscutele cuvinte: ţăranul e talpa ţării. Şi nimeni nu se poate îndoi de adevărul, că tot binele şi viitorul ţării noastre atârnă de la binele în care va trăi ţăranul român şi de viitorul ce îl voi croi – după Dumnezeu – acei în mâna cărora le stă cârma vieţii lui.

Aşa fiind lucrul, e uşor de înţeles că, cel ce voieşte şi face bine ţăranului, săvârşeşte un bine ţării sale, şi de aceia tot cel ce doreşte binele ţării sale trebuie să se îngrijească de ţărani.

Chestiunea aceasta atât de însemnată, se cuvine să ne atragă luarea aminte cât mai des, şi cât mai des să ne smulgă din făgaşul altor preocupări de multe ori de o mai puţină însemnătate, spre a ne hotărî să căutăm mijlocul cel mai bun de a o rezolva. De aceea gândim, că nu va părea neînsemnat lucru dacă şi în aceste pagini reunite sub titlul „Preoţii satelor”, ceea ce ne va preocupa mai mult, va fi tot „talpa ţării”, dacă şi în această încercare vom vorbi încă de un mijloc, două noi cel mai nimerit, pentru buna dezlegare  a chestiunii luminării ţăranilor, de un factor menit şi chemat a lucra în această direcţie şi deci a-i da soluţia cea mai adevărată, şi anume despre preot.

Este drept, că şi alţii au vorbit şi au scris în direcţia ce ne interesează. Sunt însă puţini acei ce s-au gândit serios la cât poate face un preot sătesc pentru ţărani, deşi le-au stat prin putinţă să-l determine a lucra în acest sens. Mai puţini, sunt încă acei ce de drept erau chemaţi ca să arate celor ce se pregătesc ca să devină preoţi, întinderea cea mare a terenului de frumoasă activitate ce au de desfăşurat preoţii săteşti şi preţuitele roade ce aduce lucrul lor Bisericii şi neamului.

Unde s-a înţeles acest lucru şi s-a ţinut seamă de el, acolo lucrurile sunt altfel, dovadă stau celelalte ţări din apusul Europei.

Aproape câţi au vorbit ori scris în această chestiune, atâtea şi soluţiile ce s-au propus. Mai mult încă, s-a vorbit numai în treacăt de preot, lăsând ici-colea să se întrevadă că el n-ar fi tocmai factorul căruia i-ar plăcea să vadă în pătura ţărănească un progres intelectual ori material.

În paginile de faţă însă, vom vorbi ceva mai mult despre preotul sătesc, desfăşurând şi câteva din datoriile pe care el trebuie să le îndeplinească şi care, împlinite, aduc mult folos din o mulţime de puncte de vedere nu numai pentru săteni. Această desfăşurare gândim că va putea servi preoţilor cel puţin ca îndemn şi ca un mic program de activitate, prin care se va putea uşor înţelege de oricine rolul important pe care-l are preotul în luminarea ţăranului şi ridicarea lui din starea în care se găseşte astăzi.

De aceea, îndreptăm aceste pagini, deoparte celor ce vor să cunoască rolul preotului şi pot să-l determine şi să-i dea mijloace de a-l îndeplini, de altă parte, şi cu mai multă stăruinţă, însuşi preoţilor de la sate.

*

Nu ne putem închipui că ar fi şi nici nu sunt alte persoane, care să poată aduce mai mult bine unui popor ca şi omenirii întregi chiar, decât preoţii creştini, când ei şi-ar îndeplini  totdeauna cu sfinţenie frumoasele datorii ce au. De asemenea, nu poare face altcineva binele ce l-ar putea face ei, pentru că nimeni nu are situaţia, chemarea şi putinţa de a face ceea ce e dat lor să săvârşească. Printr-o lucrare chibzuită şi puternică, după câteva generaţii, sţar putea schimba după cum s-ar voi – şi desigur că totdeauna în mai bine – nu numai faţa unei ţări, ci şi faţa tuturor ţărilor creştine; repetăm însă, aceasta ar fi numai atunci când toţi preoţii ar fi conştienţi  de sublima chemare şi de poziţia ce o au, ca şi de nobila sarcină ce-şi iau de Apostoli ai creştinismului, de luminători ai lumii, aşa cum şi Biserica şi lumea îi voieşte, şi când li s-ar da şi mijloacele de a-şi îndeplini aceste datorii.

Întrucât ne priveşte, noi românii în dorul mare ce-l aveam de a ieşi odată din starea tristă în care ne găseam în veacurile trecute şi de a păşi înainte spre a ajunge pe calea progresului la care am ajuns, ca să avem prin cine înainta, ne-am îngrijit şi am ajutat mai pe tot omul din ţara noastră, numai pe preot l-am cam uitat, deşi, după un prea chibzuit raţionament, strămoşii noştri au început cu cultura preoţimii căci ziceau ei, şi cu drept cuvânt că, luminând pe preot, ai luminat tot satul şi ai luminat atunci şi neamul. Vina însă, evident, se datorează, nu atât oamenilor, cât timpurilor în care am început a ne ridica şi ideilor lui stăpânitoare.

Este drept însă că, dacă s-ar fi cugetat mai mult la cât poate lucra un preot într-un sat, şi apoi sat cu sat, pentru întreaga ţară, am fi făcut ceva bun mai din timp şi pentru Biserică, deci şi pentru preoţi, şi am fi văzut că atenţia ce le-am fi dat nu ne-ar fi fost zadarnică. Tot e bine însă că dacă n-am făcut aceasta mai demult, am făcut-o mai încoace, dar tocmai de aceea la roade nu ne putem aştepta decât încetul cu încetul.

Ca să putem cunoaşte mai bine pe preotul creştin şi ca să ne încredinţăm de adevărul celor de mai sus, înainte de a-i vedea programul său de muncă, să ascultăm cât de frumos ne vorbeşte despre el şi cât de bine ni-l descrie şi îl scoate în evidenţă ca prin nişte culori vii, un foarte însemnat scriitor francez, A. de Lamartine.

În fiecare parohie, zice el, este un om care e al tuturor, pentru că e părinte sufletesc al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfătuitor, ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii; care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt; care binecuvintează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg a depune mărturisirile lor cele mai tăinuite, un om care prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului şi ale trupului; care nefiind pe nici o treaptă socială ţine deopotrivă de toate clasele: de jos prin viaţa sa săracă şi adeseori prin umilinţa naşterii, de clasele înalte prin educaţia, ştiinţa prin înălţimea simţămintelor ce inspiră şi recomandă o religie filantropică; un om în fine care ştie toate, şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om e preotul.

Nimeni nu poate face mai mult bine sau mai mult rău oamenilor decât dânsul, după cum el îşi îndeplineşte sau nesocoteşte înalta sa misiune socială.

Creştinismul este o filozofie dumnezeiască scrisă în două chipuri: ca istorie în viaţa şi moartea Mântuitorului Hristos, şi ca precepte în sublimele învăţături ce El a dat omenirii. Aceste două arme ale creştinismului, învăţătura şi pilda, sunt întrunite în Noul Testament sau Biblie. Preotul trebuie a avea această sfântă carte totdeauna în mână, totdeauna sub ochi, totdeauna în inimă. Un adevărat preot e totdeauna un tâlcuitor viu al acestei cărţi dumnezeieşti. Fiecare din cuvintele misterioase ale acestei cărţi răspunde drept la cugetarea ce o întreabă şi cuprinde un înţeles practic şi social, care luminează şi dă viaţă conduitei oamenilor. Nu este adevăr moral sau politic care să nu se găsească cât de puţin într-un verset din Evanghelie.

Iubirea de oameni e născută din preceptul sau caritatea. Libertatea a mers în lume  pe urmele sale, ale Evangheliei, şi nici o severitate degradatoare n-a putut sta înaintea luminii sale. Egalitatea politică e născută din recunoaşterea că Evanghelia ne-a îndemnat să fim egali şi din fraternitatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Legile s-au îndulcit, obiceiurile rele omeneşti s-au nimicit, lanţurile robiei au căzut, femeia a recăpătat respect în inima omului.

Cu cât cuvântul Evangheliei a răsunat în cursul veacurilor, cu atât a făcut să se surpe o rătăcire, şi se poate zice că, întreaga lume civilizată de astăzi, cu legile sale, cu instituţiile sale bune şi cu speranţele sale frumoase, nu se datorează decât cuvântului evanghelic.

Preotul are deci, când ţine în mână această carte, toată morala, toată raţiunea, toată civilizaţia, toată politica. N-are decât să o deschidă să o citească şi să reverse în jurul său tezaurul de lumină şi perfecţiune a cărui cheie Pronia divină i-a dat-o.

Dar învăţământul său, ca şi acel al lui Hristos, trebuie să fie îndoit: prin viaţă şi prin cuvânt. Viaţa sa trebuie să fie, pe cât îngăduie slăbiciunea omenească, – explicarea simţită a învăţăturii sale, un cuvânt viu. Biserica l-a pus acolo mai mult ca exemplu decât ca orator. Cuvântul poate să-i lipsească dacă natura i-a refuzat darul, însă cuvântul care se înţelege de toţi, este viaţa. Nici o limbă omenească nu e atât de elocventă şi atât de convingătoare ca o virtute !

Uşa preotului trebuie să fie deschisă la orice ceas celui ce-l deşteaptă, candela aprinsă totdeauna, toiagul totdeauna la îndemână. El nu trebuie să cunoască nici anotimpuri, nici depărtare, nici molimă, nici soare, nici zăpadă, când e vorba de a duce doctorie bolnavului, iertare vinovatului, sau pe Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie celui ce se stinge. Nu trebuie să aibă înaintea lui nici bogat, nici sărac, nici mic, nici mare, ci oameni, adică fraţi în necazuri şi în speranţe.

Iată în câteva cuvinte cine este preotul, iată înalta sa chemare între oameni, iată şi minunata sa armă cu care învinge totul şi schimbă în bine şi lucruri şi oameni.

*

Expunem în paginile ce urmează câteva din datoriile ce are preotul de îndeplinit, potrivit cu nevoile sătenilor, şi pe care le vom expune în modul următor. Mai întâi datoriile ce trebuie să îndeplinească dânsul pentru a face din păstoriţii săi adevăraţi oameni, căci chemarea preotului nu e numai să săvârşească serviciul divin, ci şi aceea de a fi păstor printre oameni şi deci nu trebuie să uite că înainte de creştini îi trebuie oameni, al doilea, cele ce vor înrâuri asupra oamenilor pentru a-i putea face să devină şi să rămână de-a pururea adevăraţi creştini; şi al treilea, vom expune şi alte câteva puncte de activitate din care să se poată vedea cât bine pot face preoţii satelor, bunăoară: limbii naţionale, patriei, ştiinţei şi altele.

Nu avem pretenţia de a da prin acestea un program complet de muncă, ori măcar mai dezvoltat, căci pe lângă nevoile generale, care se pot vedea mai prin toate satele, mai sunt şi din acele care se găsesc poate numai prin unele. De aceea, pe unele ca acestea le lăsăm fără îndoială la spiritul de observaţie a fiecărui preot şi la buna sa chibzuinţă, ca el singur să le vadă şi să le găsească leac.

Ar fi însă, deoparte, un mare bine pentru ţară şi Biserică, pe de alta neînchipuită cinste pentru preoţi, dacă s-ar ocupa în chip serios şi cu devotament măcar de problemele prezentate aici.

II.

Se găsesc o mulţime de sate, mai ales prin părţile de la câmp ale ţării, care sunt alcătuite din aşa fel de locuinţe încât dau impresia unor sate de prin părţile sălbatice decât din o ţară cu o oarecare cultură. Ţi se strânge inima de milă când vezi câte o locuinţă căruia ţăranul îi zice casă, şi ea de multe ori e un bordei în toată puterea cuvântului.

Casele prin satele noastre, în marea lor majoritate, sunt rău făcute, neigienic, fără podea, fără ferestre cum se cade, cu încăperile mici, acoperite cu stuf şi clădite ca vai de ele. Cele mai multe acoperite din o simplă tindă şi o singură încăpere, care serveşte de adăpost nu numai ţăranului cu ai săi, ci, mai ales iarna, adăposteşte împreună cu el şi viţel şi păsări, etc. În aceeaşi cameră şed ziua, în aceaşi cameră mănâncă şi dorm.

Dar cine nu cunoaşte cum sunt casele ţăranilor noştri şi cine nu i-a tânguit. Nimănui însă, nu-i stă în putinţă a le cunoaşte mai bine ca preotul satului; dar iarăşi, nimeni mai mult ca un preot de sat, nu are datoria şi nu-i stă în putinţă a învăţa şi a ajuta pe ţăran ca să scape de astfel de viziuni şi să-i facă locuinţe cum se cade.

De aceea, un preot dintr-un sat unde oamenii locuiesc în astfel de case, nu trebuie să scape niciodată prilejurile de a-i îndemna şi a le arăta cum să şi le facă pe viitor. Prin predici şi mici conferinţe să le dea sfaturi tuturor laolaltă, iar prin îndemnuri fiecăruia în parte, dând el singur exemplu prin felul cum îşi clădeşte şi îşi îngrijeşte casa sa.

*

Dar câte nu-i lipsesc bietului sătean până să se poată zice că are şi el un cuib al său, că are o casă de om cumsecade !

Sunt sate unde casele nu sunt nici nu sunt împrejmuite cu gard, ci înconjurate cu buruieni şi fără măcar cu vreo ramură de copac, roditor sau neroditor. Trăim în timpuri de pace şi nu ne aflăm stăpâniţi de alţii, totuşi multe dintre satele noastre de astăzi nu se deosebesc de satele vremurilor cand românul nu era sigur de ziua d mâine, când era silit să-şi facă altfel de locuinţă, căci ştia că în orice clipă trebuia să o lase şi să fugă spre munţi. De aceste timpuri bune şi liniştite să mulţumim lui Dumnezeu şi să le folosim spre binele obştesc. De aceea un preot de sat, unde casele oamenilor se găsesc în asemenea stare, trebuie să-şi dea silinţa, ca săteanul, pe lângă o casă de om cum se cuvine, să aibă şi o grădină.

Locul din jurul casei să fie cât se poate de curat, iar grădina să fie parte cu pomi roditori, parte cu zarzavat (verdeţuri), şi dacă se poate în mică parte să aibă şi flori. E trist că sătenii noştri n-au pe lângă locuinţe câţiva pomi roditori, sau dacă îi au, îi las să crească la voia întâmplării, neîngrijiţi şi nealtoiţi.Şi de cât folos nu le-ar fi lor fructele, căci prin păstrare, le-ar avea nu numai de mâncare, dar şi de vânzare. Apoi chiar zarzavatul în cantitate mai mare, săteanul îl cumpără de la târguri, ori de prin satele unde îl cultivă străinii. Cât despre flori, care încă nu ar trebui să lipsească de la casa omului, pentru mirosul şi frumuseţea lor, foarte rar se găsesc pe lângă locuinţa săteanului nostru.

Dar cum poate dobândi ţăranul toate aceste bunuri, dacă în sat nu se găseşte nimeni să-l înveţe cum să şi le facă?…De aceea zicem din nou că „părintele sătenilor” trebuie să caute neîncetat mijloacele prin care să poată îndemna pe sătean să-şi facă toate aceste lucruri.Căci, pe lângă atâtea foloase ce uşor pricepem că le-ar avea de la o asemenea grădină, cu pomi roditori, cu zarzavat şi flori, ar mai rezulta şi binele că prin acesta  s-ar tăia săteanului mult şi drumul de la crâşmă, întrucât pe de o parte i s-ar mai da nişte ocupaţii plăcute şi cu folos şi lui şi femeii, iar pe de altă parte i s-ar face casa mai dragă. Să nu uităm că un puternic îndemn spre a-şi îneca necazurile în băutură îi este desigur şi sărăcia în care trăieşte. Gol şi urât în casă, gol şi urât şi pe afară; sărăcie pe ogor, şi acasă, săteanul nostru se duce să-şi găsească – zice el – mângâiere şi curaj în băutură, ca aşa să uite zilele şi nevoile, fără să priceapă că nu găseşte decât numai pagube trupeşti şi sufleteşti.

*

Cine nu ştie apoi cât de rău se hrăneşte ţăranul nostru? Poate nu-i ţară civilizată în lume unde locuitorii satelor să se hrănească mai rău decât in ţara noastră. Săteanul nostru nu numai că are o locuinţă rea şi o viaţă neregulată, mai are însă şi nenorocirea de a se hrăni rău. Munceşte peste puteri şi se hrăneşte cu desăvârşire rău, mai ales calitativ. Şi nici nu se poate altfel, când el carne nu mănâncă decât la cine ştie ce sărbători mari, când el fruptul alb (laptele cu toate derivatele lui) nu-l foloseşte aproape deloc, sau foarte puţin, când păsări nu are decât prea puţine din câte ar pute avea, când în grădină nu are pomi roditori, sau dacă are, puţinele roade câte se fac abia îi sunt de poftă cât se ţin de ramuri, şi când şi puţinul zarzavat care ar trebui să se găsească pe lângă orice casă, de cele mai multe ori îl cumpără de la târg. De aceea, câte boli care rad populaţia noastră rurală, nu-şi găsesc teren propriu dezvoltării lor din pricina unui asemenea mod primitiv de nutriţie, ca cel care se vede la ţărani!

Ne mirăm şi cu drept cuvânt, că ţăranul nostru, cu toate că se găseşte în aşa condiţii triste, mai e încă zdravăn. Cauza e că suntem un popor tânăr, o combinaţie de alte două neamuri puternice, neamul dac şi cel roman. Mult însă nu vom putea zice acest lucru, căci între altele, o puternică dovadă de regenerare sunt statisticile de recrutare ale armatei care ne înspăimântă cu numărul schilozilor şi al celor scutiţi de serviciul militar în fiecare an, cu toate că a început a se încorpora şi din cei care mai înainte de vreme aveau oarecare motive de scutire.

Dar cine poate cunoaşte mai bine decât preotul satului modul de nutriţie al ţăranului nostru? De aceea a lui este datoria de a-l învăţa şi îndemna din toate puterile şi în toate ocaziile să se hrănească mai substanţial şi să dovedească, că acest lucru ţăranul îl poate face uşor. Îngrijirea de trupul aproapelui ca şi îngrijirea de sufletul altuia, e o datorie morală impusă oricărui creştin, şi cu atât mai mult preotului. Şi când ne mai gândim că prin împlinirea acestei datorii se îndeplineşte nu numai o datorie curat creştinească, ci şi una din cele mai mari datorii către neam, uşor ne putem închipui de ce răsplată ar fi vrednic preotul sătesc şi de la Dumnezeu şi de la naţiune.

*

Ca o urmare a mediului natural în care vieţuieşte, a hranei rele cu care se nutreşte, al vieţii de multe ori necumpătate şi a diferitelor împrejurări în care trăieşte ţăranul, sunt bolile. Ştim cât de răspândite sunt unele boli  pe la sate şi câte victime fac. Ştim iarăşi câte vieţi se seceră numai din pricină că săteanului îi lipseşte o căutare cum se cade. Dar mai ştim şi îndărătnicia cu care cei mai mulţi folosesc leacuri  băbeşti şi nu cu leacurile scrise de medic, mai ştim asemenea greşeală în care se află mai mulţi săteni în ceea ce priveşte de ţinerea posturilor. Şi împotriva acestor rele trebuie să lupte preotul. Îndărătnicia cu care sătenii noştri apelează la leacurile băbeşti, este o urmare a faptului că de cele mai multe ori medicul nu-i la îndemână şi a stării actuale de lucruri, după care ca şi în trecut, ajutorul cel mai grabnic şi moştenit ca bun din neam în neam în cazuri de boală, îl pot da bătrânele cu o oarecare experienţă, bătrâne care au mai vindecat şi pe alţii. Preotul însă prin sfaturi, prin învăţături şi îndemnuri, cum şi prin exemple, le poate dovedi că, decât leacurile cu descântec, mai cu folos îi sunt cele de la medic.

Nimeni ca preotul nu vine în atingere mai des cu ţăranul şi nimeni nu-i poate veni în ajutor în cazuri de boală ca el. De aceea preotul trebuie să fie pururea pentru sătean  atât doctor sufletesc, moral şi trupesc; căci la urma urmei, precum s-a zis şi mai sus, datoria moralei creştine de a ţine la trupul aproapelui ca şi la viaţa lui, impune preotului interes faţă de sănătatea păstoriţilor săi.

În sfârşit sfaturile pe care preotul trebuie să le dea sătenilor în orice împrejurare, ca acelea: cum să-şi facă locuinţa igienică, cum să se hrănească, cum să se îmbrace, ş. a. ,trebuie completate cu darea de ajutor în cazurile de boală. De aceea în lipsă de medic, preotul să ştie a căuta unele boli şi a administra bolnavilor leacurile de trebuinţă, pentru care conştiinţele de igienă şi medicină căpătate în seminar îi sunt de ajuns.

*

Tovarăşul nedespărţit al ţăranului la muncă este şi vita, de regulă  bol şi calul. Cum sunt boii şi caii ţăranului, ne este îndeajuns de cunoscut! Aceste animale care altă dată, deşi în timpuri grele şi de nesiguranţă, alcătuiau una avuţiile cele mai de seamă ale ţărilor româneşti, astăzi se găsesc intr-o stare cu desăvârşire tristă. Cine nu a auzit de renumiţii cai de Moldova şi de comerţul întins de vite cornute ce se făcea altă dată cu ţările vecine şi chiar mai îndepărtate. Astăzi această avuţie a dispărut, vitele de azi ale săteanului din unele părţi îţi inspiră milă. Rasa cailor şi a boilor noştri degenerează, iar pricinile de căpetenie ale degenerării lor şi a împuţinării negoţului cu ele, sunt fără îndoială, îngrijirea din cale-afară de rea ce li se dă, împuţinarea fânului şi prefacerea lor în pământuri arabile. S-ar putea însa înlătura ambele piedici, o parte prin îndemnul sătenilor mai ales de prin părţile cu fân puţin, să cultive lucernă şi trifoi, care sunt de atâta folos pentru vite, care cresc aşa de uşor şi cu puţină îngrijire şi care mai au şi bunul că fac mult bine pământului pe care au fost semănate, iar de altă parte prin sfatul de a nutri şi îngriji vitele mai bine.

Satenii noştri nu-şi îngrijesc vitele cum ar trebui.Si nu le îngijesc,sau că nuştiu cum, sau că nu pot: sunt însă mijloace de a-i învăţa si de una şi de alta. Cât folos nu ar avea săteanul de la nişte vite bine întreţinute şi cât nu I s-ar schimba în bine şi starea lui materială prin ele! De la vitele de muncă ar avea un ajutor mai puternic, de la altele frupt mai îmbelşugat, care i-ar putea fi  şi pentru trebuinţele casei şi pentru negoţ.

Dar cine să-i înveţe?…Desigur că cel mai ascultat şi cel care le poate da mai multe sfaturi şi de pildă cu cuvântul şi cu fapta e tot preotul.

*

O altă chestiune importantă pe care preotul nu trebuie să o scape din vedere e şi modul cum ţăranii noştri îşi cultivă pământul.

Felul de cultură al pământului la sătenii noştri e încă tot cel rămas din strămoşi şi care e tare aproape de cel sălbatic. Rar unde s-au introdus instrumentee noi de muncă, mai pretutindeni e tot plugul, care numai zgârie pământul. De îngrăşăminte nici pomeneală în cea mai mare parte a satelor din ţară; de variaţiune sau repaus a câte o parte de pământ, măcar la cei care pot face acest lucru, tot aşa.

Pentru hrană e tot mai mult porumbul, grâul e pentru negoţ, iar cartofii se cultivă abia unde şi unde, sau de-l cultivă unii întru câtva,apoi tot mai mult pentru negoţ. De o cultură măcar pe cât posibil, mai sistematică,nici nu poate fi vorba la săteni.

Şi acestea cum şi o suma de alte lucruri de asemenea natură, nu trebuie să le treacă preotul cu vederea.

O îndreptare în acest sens poate aduce preotul cu atât mai uşor cu cât el însuşi e agricultor. Aici şi cuvântul dar mai mult pilda cu fapta servesc de minune. De o parte prin sfaturi, prin îndemnuri individuale, prin mici conferinţe cu învăţătorul satului şi chiar prin predici,; iar pe de altă parte prin pilde date chiar cu ogorul său, preotul trebuie să le arate ce instrumente bune trebuie să aibă agricultorul la lucrul pământului, cum să îngraşe pământul şi ce să cultive pe el ca să aibă mai mult folos; apoi să le arate rău ce rezultă din grâne stricate, ca porumbul şi secara de pildă , culese mai înainte de vreme sau păstrate ; să le spună foloasele cartofului mai ales ca nutriment, şi să le dea şi alte asemenea sfaturi părinteşti, privitoare la lucrul pământului, de multă trebuinţă săteanului nostru, spre a-l înainta cu un pas măcar înainte, spre mai multă lumină şi spre mai mult bine din toate punctele de vedere între care şi cel material.

*

În alte ţări, dacă te duci spre vreun sat, cu vreo doi km. înainte de a intra în el, de o parte şi de alta a şoselei, vezi plantaţi pomi frumoşi, care dau umbră şi fac plăcut drumul călătorului! Ceva mai mult, sunt şi pomi roditori ale căror fructe se vând de primăria comunei, dacă sunt multe în folosul ei şi trecătorii nu sunt liberi a mânca cât le trebuie. Nu se fură, nici pomii nu se strică, pentru că şi comunele vecine au pe toate drumurile ce duc spre şi de la ele asemenea pomi, şi pentru că poamele se culeg cum trebuie, nu se bat. Prin lanuri, prin ogoare sunt plantaţi pomi roditori şi neroditori; ei ţin umbră şi dau şi o gustare lucrătorilor de pe câmpuri pe de o parte, iar de alta, ei fiind nu tocmai rari, ţin umezeală pământului, şi folosesc rodirii lui; căci e ştiut că pe unde sunt copaci mulţi şi păduri, pe acolo plouă mai des. Fântânile sunt bine făcute, pietruite, la vreo douăzeci de paşi de al drum, jgheaburile de unde se adapă vitele sunt tocmai lângă drum, nu lângă fântână, iar apa în ele vine printr-o albie lungă. E curăţenie prin împrejurul ei, nu zoi şi tot felul de murdării cala fântânile noastre.

De intri în sat te întrebi: Adevărat? Sat să fie acesta sau colţ de rai? E o mare plăcere să vezi satele de prin ţările civilizate! Casele, acele cuiburi în care omul trăieşte cu ai săi toată viaţa, sunt mari înalte, frumoase, tot una şi una. Albe şindrilite, cu nişte grădini de pomi roditori frumoase şi mari cât nişte colţuri de pădure. Împrejurul casei gospodărie în toată puterea cuvântului la fiecare sătean: stupi cu albine, grădiniţe cu flori, cu legume, şi lucrurile lucruri, şi vitele vite, în sfârşit toate în bună rânduială cum trebuie să fie la casă de om!…Mai mare dragul să priveşti1…

D-apoi grânele? Abia se vede omul din porumb, grâul e frumos şi înalt din sus de brâu!…Pe acolo pământul e lucrat cu unelte mai bune, nu ca la noi. Pe acelaşi pământ nu se seamănă acelaşi fel de pâine mai mulţi de-a rândul, ci într-un an un fel, în alt an altfel de pâine, şi tocmai în alţi ani seamănă pâinea dintâi. Muncesc pământul care în multe părţi e mult mai rău decât al nostru, aşa cum îi învaţă preoţii şi învăţătorii satului, şi cum citesc prin cărţi că e bine.

De e vară şi e zi de lucru, vezi oameni lucrând veseli, cântând pe ogoare, cu o pălărie mare de paie pe cap, lucrată de ei, casă nu-i pârlească soarele, pălării pe care le poartă şi femeile. Iar la amiază, după ce mănâncă mâncăruri bune, nu ca noi vreun borş cu buruieni, se aşează la umbră şi, sau se odihnesc dormind, sau citesc în tihnă vreo carte bună. În zile de sărbătoare după ce vin de la biserică, nu se duc la cârciumă, ci stau pe acasă, pun copiii car merg la şcoală să le citească din nou bucăţi din Sfânta Scriptură, ori vreo altă carte bună, iar ceilalţi ascultă împreună. După prânz, se duc de ascultă vreo conferinţă de-a învăţătorului, ori a preotului, în localul şcolii, sau se mai duc pe la rude să se mai  vadă, ori să mai petreacă.

De-i iarnă, ţăranul din alte ţări nu stă prin crâşme, nici nu zace degeaba acasă, cum se vede adesea pe la noi, ci lucrează şi iată cam ce: pălării de paie pentru vară, tot felul de coşuri de paie ori de nuiele, trebuitoare casei, sau pentru vândut, împletituri de sârmă, lucruri pentru gospodărie. Iarna fiind lungă şi omul neavând treabă la câmp îşi drege uneltele; de mici, pe lângă carte, fiecare învaţă şi vreun meşteşug şi fac fel de fel lucruri: linguri frumoase, jucării de lemn pe care le vând pe la târguri; ştiu cizmărie, tâmplărie, fierărie, încât nu se duc toată ziua la târg cu banul în mână. De femei nu mai zic nimic; tot ce trebuie la îmbrăcat, tot ce trebuie casei, din mâinile lor iese.

La aceste şi la alte multe bunuri, cum au ajuns ei? Numai voind şi ascultând de învăţăturile preotului şi ale tovarăşului său învăţătorul. Numai aşa au ajuns de trăiesc astăzi cum trebuie şi pot fi drept pildă altor naţiuni ce merg pe urma lor, spre pilda noastră a românilor chiar, care de-i vom urma, vom mai putea nădăjdui să ni se mai schimbe traiul şi starea şi să ajungem a lăsa urmaşilor noştri o ţară care să fie, la rândul ei pildă altor neamuri ce se vor ridica după noi.

Când vom ajunge şi noi aşa? Desigur, atunci când vor voi preoţii şi învăţătorii satelor să ajungem.

III.

După ce am văzut parte din punctele de activitate ce trebuie să desfăşoare preotul sătesc pentru a face din sătenii noştri oameni, şi anume oameni gospodari, să trecem a arăta o altă serie de datorii tot însemnate, în legătură cu cele precedente, pe care dânsul are a le îndeplini alternativ, pentru a fac din săteni şi nişte buni creştini.

La acest rezultat va ajunge preotul mai ales prin predici, adică prin cuvântări rostite în duminici şi sărbători la biserică, în auzul tuturor, pe care apoi le va întregi prin sfaturi şi îndemnuri date fiecărui sătean în parte la prilejuri binevenite. Vom spune mai întâi câteva cuvinte cu privire la biserică, ca locaş de închinare, ca despre locul de închinare al unui preot.

Neplăcut lucru este, dar e adevărat că, cineva în orice parte a ţării ar călători, ar vedea că sunt o mulţime de biserici care se găsesc în aşa o stare, încât l-ar face să creadă că de al ridicare nu li s-a mai făcut nici o reparaţie. Sunt prin unele sate şi biserici frumoase, dar sunt şi din ele care, privite pe dinafară le vezi cu vârfurile de clopotniţă strâmbate de vremuri, dacă-s de zid, au pereţii cu tencuiala căzută, neîmprejmuite, în sfârşit, într-o stare ce îţi face milă; pe dinăuntru nişte pereţi de fumul lumânărilor rele, cu un început de aşa zisă pictură sau fără ea, de multe ori prin unghere cu pânze de păianjen sau cu geamuri sparte, şi la multe din bisericile din lemn crăpături, prin care iarna se vaită vântul în toată voia lui. Şi în starea în care se găsesc bisericile, în aceeaşi stare, ba şi mai rău în prin unele părţi, se găsesc şi cimitirele; căci nefiind păzite şi împrejmuite cum ar trebui, prin cele mai multe pasc vitele oamenilor. În altele preotul îşi paşte vitele şi mormintele care se fac azi, ca mâine nu se mai cunosc, fiind călcate de vite sau acoperite de buruieni.

Prima grijă a unui preot dintr-un sat cu o astfel de biserică, pe care să caute din toate puterile a o îndeplini, dacă împrejurări neprevăzute nu l-ar sili să se ocupe de alte nevoi ale satului, ar trebui să fie zidirea sau repararea bisericii şi o mai mare grijă a cimitirului. Ştim că acest lucru se face cu greu şi după mult timp preotul însă e dator a căuta toate mijloacele spre a aduce biserica într-o stare cuvenită unui locaş sfânt. Căci biserica este locul de unde preotul începe tot lucrul bun pentru păstoriţii săi; biserica e centrul de unde trebuie să pornească şi să se împrăştie asupra satului ca razele unei lumini, toate actele bune pe care un preot e dator a le săvârşi spre binele şi fericirea sătenilor. Şi fiindcă de cele mai multe ori satul se cunoaşte şi după biserică, întrucât faptele bune sunt săvârşite de oameni cu o stare relativ bună, căci o  biserică ca şi un local de şcoală, spital, primărie etc. se face cu greu şi cere din partea oamenilor voinţă şi mici jertfe, de aceea să caute a face pe săteni să înţeleagă de cât folos le e biserica, câtă cinste le face una bine ţinută şi să caute a-i îndemna să-l ajute a o rezidi.

Dar o biserică frumoasă mai este cerută şi de alte consideraţiuni; o biserică frumoasă influenţează mult şi prin interiorul şi prin exteriorul ei asupra sufletelor credincioşilor. Şi apoi cât e de plăcut să vezi în sat că are în mijlocul său o clădire care pare a privi ocrotitor la celelalte case de oameni ca o pasăre puişorii săi, ori ca un păstor turma, şi îşi înalţă frumos turnul către albastrul cerului. Pe urmă o biserică, mare ori mică, dar curată, împrejur cu grădină cu pomi sau flori, mai e şi semnul după care se poate cunoaşte preotul, după cum orice casă cu ce-i în jurul ei ne  vorbeşte despre stăpână.

Aici în Biserică, în faţa Sfântului Altar, e locul unde preotul  cu mai multă autoritate are să reverse asupra ascultătorilor săi, încredinţaţi conducerii sale spirituale, bogăţia de învăţături de tot felul şi de mult folos, de care se va simţi nevoie; şi poate face acest lucru prin 5 feluri de cuvântări sau predici: liturgice, dogmatice, morale, practice şi ocazionale.

Predici cu conţinut liturgic

         Scriem aceste rânduri într-o reme când lumea şi la noi românii pare că are o mare răceală către Biserică şi cele bisericeşti în genere, o răceală care se vede arătată diferit şi la sate şi la oraşe, deşi la sate ceva mai puţin.

Această stare de lucruri nu mai trebuie mult îngăduită; preoţii au datoria de a lupta din răsputeri pentru înlăturarea ei şi pentru redeşteptarea sentimentului religios, astăzi aşa de adormit.

Şi nefrecventarea bisericilor la sate unită cu superstiţiile şi cu lipsa complet de cunoştinţe chiar elementare religioase ce se vede al ţărani ca şi aşa numitul indiferentism religios observat pe la oraşe, se datorează tăcerii amvonului, a lipsei totale de predici, de învăţături scrise şi sfaturi ce ar trebui să dea preoţii prin biserici şi în orice alte ocazii binevenite.

E trist că preoţii noştri în mare parte se mărginesc la a face numai un serviciu divin, de foarte multe ori şi acela de mântuială, fără ca măcar o dată pe an să rostească vreo cuvântare. Astăzi rar sat unde în duminici şi sărbători să fie prin biserici vreo mână de oameni;  bisericile stau deşerte. Dar cum să nu fie aşa când azi, de la biserică sătenii nu se întorc cu ceva bun, decât doar cu acei fiori de umilinţă plăcuţi, pe care îi produc câteva momente de rugăciune, în taină într-un locaş  sfânt, şi aceasta datorită tot numai lor înşişi; când ei nu văd măcar un serviciu divin pe care mai întâi să-l simtă preotul, şi u li se spune o vorbă de folos sufletului şi nici din cele din viaţa pentru toate zilele.

Faţă cu această stare tristă de lucruri, cea dintâi datorie a preotului e, să facă pe oameni să iubească biserica şi să o cerceteze. Să le schimbe cel puţin în zile de sărbători drumul ce duce la cârciumă cu cel ce-i duc către biserică. Şi-i poate atrage printr-un serviciu divin frumos şi prin predici instructive. De aceea preotul trebuie să ţină un număr de predici liturgice, cu care dânsul îşi poate ţine seriile următoare, prin care să arate oamenilor: -Ce e biserica, însemnătatea ei pentru viaţă, şi să-i facă a o iubi şi a veni cu plăcere în ea; să le arate apoi cum erau bisericile în trecut, cum sunt astăzi, ş. a.

Şi la sate ca şi al oraşe chiar din cei ce vin regulat al biserică, puţini sunt care să cunoască măcar parte din momentele mai principale ale slujbelor. Mai ales cu cititul  şi cântatul ce se aude prin bisericile săteşti, creştinii nu înţeleg serviciul divin, ci se închină mai mult mecanic, fiindcă îi văd pe alţii sau aşa au apucat din părinţi. Şi mai puţin cunosc înţelesurile simbolice ale vaselor sfinte, ale veşmintelor şi ale altor lucruri bisericeşti. Iată deci încă un rău împotriva căruia preoţii trebuie să lupte pentru a-l înlătura. Iată aşadar, tot atâtea motive care să-i determine a rosti un număr de cuvântări liturgice prin care, să le explice momentele speciale ale serviciului divin, să le explice înţelesurile sfintelor lucruri şi vase bisericeşti, să-i înveţe adevăratul cult al icoanelor.

Predici cu continut dogmatic

            Omul trăieşte pe pământ, pământul e în univers, universul în întinderea de spaţiu şi timp în care l-a aşezat Cel ce la făcut. Cine la făcut? Dumnezeu!

A nu cunoaşte pe Dumnezeu, măcar atât cât e dat puterilor omeneşti a-L cunoaşte, e un păcat; şi e un păcat mai mare pentru un creştin. Cine-L poate face cunoscut ? Desigur tot preotul. Sătenilor  nu le va face conferinţe dezvoltate, nici dezvoltări de argumente  peste putinţa lor să le înţeleagă, nici desfăşurări de idei profunde teologice; ci mici cuvântări în care prin o limbă clară, frumoasă şi uşor de înţeles, să le deştepte în minte ideea de Dumnezeu din observaţia naturii înconjurătoare, prin mijlocul argumentelor de ordin teologic, cosmologic, moral şi istoric. Tot omul trebuie să ştie că există un Dumnezeu, Atotputernic care a făcut totul, care e pretutindeni, care vede şi ştie toate şi care conduce totul; care, precum ne învaţă Biserica va răsplăti toate, şi care ne ajută în toate gândurile şi faptele  bune. E dator deci preotul a învăţa pe oameni şi că au un Dumnezeu, şi că ei sunt singurele fiinţe cărora le stă prin putinţă a-L cunoaşte. De aici nevoia neapărată de mai multe predici cu conţinut dogmatic, care să trateze  despre: Existenţa lui Dumnezeu, şi trebuinţa de a ne închina lui.

* * *

Dar sătenii noştri, nu numai că nu ştiu momentele principale ale cultului şi explicările lucrurilor sfinte, dânşii însă nu au măcar câteva cunoştinţe depline asupra punctelor importante de credinţă. Ei nu ştiu că sunt creştini, dar care le sunt învăţăturile  ce alcătuiesc miezul legii lor, nu.

De aici rezultă altă datorie de o absolută importanţă pentru preot, aceea de a le explica în câteva predici: Simbolul credinţei, precum şi care e adevărata biserica.

* * *

Tot omul conştient de sine, observă că desfăşoară o sumă de acte în această lume proprie unei fiinţe vii, observă că trăieşte. Simţind, judecând şi apoi cugetând, nu rare sunt momentele când se întreabă: care-i rostul acestei vieţi, care e rostul lumii, care e rostul lui aici pe pământ, cum şi o mulţime de astfel de întrebări. Afară de aceasta, omul mai vede că un fenomen important ce are loc în lumea plantelor şi a animalelor, se observă şi la oameni, deci şi la dânsul; că adică precum acelea evoluează, cu alte cuvinte: se nasc, cresc, degenerează şi apoi mor, aşa se întâmplă şi cu el. Şi atunci vine întrebarea: ce se întâmplă cu dânsul după moarte?

Din întrebările dintâi se iveşte trebuinţa de a lămuri oamenilor, pe înţelesul lor, rostul acestei vieţi, din celelalte, ce-i viaţa viitoare şi judecata de pe urmă. Iată deci pentru preot şi datoria de a învăţa pe oameni şi aceste adevăruri dogmatie atât de însemnate.

* * *

În sfârşit, tot la predicile dogmatice putem şi cele ce vor trata despre Sf. Treime şi anume: Ce sunt Sf. Taine? Câte sunt ele? Care sunt ele? Datoria de a le primi şi mai ales folosul Sf. Taine asupra credincioşilor ş. a. m. d., pe care preotul de asemenea are datoria de a le învăţa.

Predici cu conţinut moral

1.                            Datoriile către Dumnezeu. Să înveţe pe oameni că este un Dumnezeu căruia avem datoria să ne închinăm, să-l iubim, să-l ascultăm, urmându-i învăţăturile, să nu înjurăm cu numele Lui etc.

2.                            Datoriile către aproapele. Să înveţe pe săteni că toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi părinte, Dumnezeu. Că trebuie să se iubească unii pe alţii, să se ajute în nevoi şi necazuri, iar nu să se urască nici să-şi facă rău unii altora etc.

3.                            Datoriile căte sine. Să-şi îngrijească corpul şi sufletul. Corpul prin hrană bună şi prin îmbrăcăminte igienică, să se ferească de vicii, mai ales de cel al beţiei etc., sufletul neotrăvindu-l cu răutate, cu ură, cu pizmă, cu gânduri şi vorbe rele; să caute învăţăturile bune şi de folos, iar de cele rele să fugă.

4.                            Datoriile către ţară. Să le arate ce este o ţară, cât trebuie să ţie omul la ţara lui; trebuinţa de a-şi îndeplini fără întârziere orice datorie faţă de ea. Dragostea faţă de autorităţi, respectul şi supunerea înaintea legilor etc.

5.                            Despre căsnicie. Ce este familia, care sunt datoriile soţilor unul către altul; să combată din răsputeri concubinajul, arătând mulţimea de rele ce aduce familiilor şi societăţii, să combată de asemenea traiul rău dintre soţi.

6.                            Să combată  din răsputeri furtul, în toate felurile lui.

7.                            Să combată  din răsputeri omorul, moral şi corporal.

8.                            Să combată  din răsputeri injuria, urâtul obicei ce au sătenii de a înjura, adică de a sudui şi a vorbi necuviinţi.

9.                            Să combată vorbirea de rău, clevetirea.

10.                       Să combată jurământul strâmb, şi obiceiul de a se jura pentru tot lucrul de nimic. De asemenea obiceiul nenorocit ca pentru cele mai mici neînţelegeri să piardă zile şi luni, dacă nu chiar ani, prin judecăţi

11.                       Să combată luxul care se întinde printre ţărani, adică răul obicei de a imita portul orăşenesc, în locul celui naţional.

12.                       Să combată mai ales cumplitul viciu al beţiei, descriindu-l în toată grozăvia lui şi cu toate urmările lui nenorocite şi pentru trup şi pentru suflet, şi pentru familie, şi pentru societate şi pentru ţară chiar.

13.                       Să înveţe pe săteni cum sunt datori să ţină creştinii sărbătorile şi să osândim ţinerea celor oprite de Biserică.

14.                       Care este adevărata postire, nu postul sătenilor noştri care mai mult este o chinuire a trupului, cu mâncăruri absolut insuficiente, mai ales calitativ, ci adevărata postire să constea mai ales în postire spirituală.

15.                       Despre rugăciune. Datoria de a se închina la biserică şi acasă, şi în tot locul.

Şi o seamă de alte predici cu conţinut moral, pe care împrejurări diferite vor arăta preoţilor că e nevoie de le rosti.

Predici cu conţinut practic.

Una dintre cele mai sublime datorii preoţeşti e învăţarea oamenilor, adică luminarea lor; o datorie pe cât de frumoasă pe atât de grea, întrucât trebuie să şi-o îndeplinească fără încetare şi deopotrivă şi faţă de copii ca şi de cei în vârstă.

Înainte, când nu erau şcoli prin sate, sarcina de a învăţa copiii cădea numai asupra preoţilor, astăzi însă preotul e mult ajutat în sarcina de luminător al sătenilor, de către învăţător. Sătenii noştri încă nu ştiu foloasele şcolii, dânşii o privesc cu neîncredere, mulţi cu neplăcere; mai bucuroşi sunt să puie pe copil la muncă din frageda copilărie şi să crească cum s-o întâmpla, decât să-l dea la şcoală. De aici întunericul intelectual ce se observă la parte din săteni, de aici numărul îngrozitori de analfabeţi ce ni-l arată statisticile. Şi necunoştinţa săteanului de tot binele şcolii se observă mai ales când e vorba de învăţătura fetelor.

Acesta e îngrozitor de rău, împotriva căruia preotul trebuie să lupte din răsputeri. De aceea o altă grijă ce trebuie să aibă preotul, pe care o împărtăşeşte şi învăţătorul, e grija ca satul să aibă un bun local de şcoală şi să dea din răsputeri ajutor învăţătorului să poată împlini asemenea lipsă; iar pe de altă parte, nu trebuie să înceteze un minut a îndemna pe săteni prin predici şi îndemnuri în parte, să-şi dea copiii la şcoală şi să le arate foloasele ei.

Se ştie apoi de cât folos sunt cantinele şcolare pentru copiii sătenilor, mai ales de prin cătunele îndepărtate de şcoală, de aceea şi pentru înfiinţarea lor să dea tot ajutorul posibil învăţătorului.

În sfârşit, e dator să caute ca învăţătorul satului să găsească în el un tovarăş totdeauna gata a-l ajuta în tot ce ar privi bunul mers al şcolii.

* * *

Cultura gândacilor de mătase e mult părăsită la noi. Puţini sunt acei ce se ocupă cu ea şi îi cunosc foloasele. Aceasta e cauza împuţinării ce duce la dispariţie a ţesăturilor frumoase de casă şi a înlocuirii lor cu produse străine.

Mult neglijată e apoi şi cultura albinelor, a acestor insecte model de activitate, care se ţin cu aşa de puţină cheltuială, care cer numai o prea mică îngrijire, dar care în schimb aduc astăzi atâta folos omului. Rari sunt astăzi şi acei ce se ocupă cu cultura lor şi mai puţini cei ce au stupi sistematici.

Dar de unde să ştie sătenii izvorul de bogăţie ce le-ar aduce aceste două culturi uşor de făcut, când ei nu numai că nu le văd, dar nici nu aud pe nimeni de folosul lor! … Cât bine nu ar face preoţii sătenilor dacă ar începe a lucra din răsputeri şi cu cuvântul şi cu exemplul pentru reînvierea culturii gândacilor de mătase şi a albinelor.

Neglijarea culturii albinelor, pe lângă că a adus atâta lipsă de câştig pentru săteni, pe lângă că a nimicit comerţul întins cu ceară şi miere ce făcea ţara altădată cu străinătatea, a mai dat naştere deprinderii rele de a se falsifica şi ceara lumânărilor, din care rezultă alte rele, ca: stricarea picturilor bisericeşti, şi a sănătăţii creştinilor , rele pe care preoţii le cunosc aşa de bine.

Şi găseşte preotul des prilej a vorbi de multe ori de aceste lucruri şi prin predici, întrucât Sf. Scriptură, ca izvor nesecat de tot felul de învăţături, îi pune la îndemână multe citate, pe care dânsul le-ar putea dezvolta, cum de pildă ar fi ultimele versete ale capitolului XXXI, din „Proverbele lui Solomon” etc.

Fiind vorba mai sus de cultura gândacilor de mătase şi de împuţinarea ţesăturilor naţionale de casă, credem că e bine a spune câteva cuvinte şi cu privire la portul nostru naţional, deşi despre aceasta s-ar fi putut vorbi în alt capitol.

Fiecare naţiune, după cum are o limbă a sa proprie, legile şi obiceiurile sale, tot aşa are şi un port al său, prin care se deosebeşte, mai mult sau mai puţin, de celelalte naţiuni. Şi noi românii avem un port al nostru moştenit di strămoşi; frumos, mai frumos decât al altor naţiuni! Cu toate acestea, cu durere se observă că, mai ales prin părţile Moldovei, el e înlocuit cu altul care nu e, măcar pe departe, nici naţional, dar nici după gusturile străinătăţii. Lăsând la o parte localităţile de la munte unde, mai mult sau mai puţin, tot se mai văd hore strălucind la razele soarelui, ce cad pe fluturii cămăşilor cusute cu altiţe tricolore în care sunt îmbrăcaţi flăcăii i fetele care joacă, în restul ţării femeile şi fetele ce joacă, în unele părţi şi bărbaţii, poartă haine făcute din chituri şi alte materii de rea calitate. Cum că avem un port din cele mai frumoase, nu trebuie să fie nici o îndoială, deoarece nu numai simţul frumosului însuşi ne spune aceasta, dar şi altă lume arată acest adevăr.

De ce dar un lucru românesc, strămoşesc şi atât de frumos, care a devenit azi pentru mare parte din satele noastre o raritate, să nu devină iarăşi un lucru obişnuit cum a mai fost? De ce româncele să poarte haine făcute din resturi ce nu se pot vinde pe la oraşe, sau din alte feluri de materii rele, şi să nu poarte haine ţesute, şi făcute de propria lor mână, care sunt mult mai frumoase şi mai trainice? Ce sunt tulpanele ce le poartă româncele pe cap, de culori fără nici un gust şi de rea calitate? De ce prin unele părţi ţăranii poartă haine făcute din un fel de rips jidovesc, croite larg şi cu încreţituri ce nu aduc nici a şalvari turceşti, da nici a haine nemţeşti, şi n-ar purta iţari frumoşi şi cămăşi frumoase făcute de casă?

Ar fi bine ca în acele părţi măcar pe la sărbători să se vadă purtat costumul nostru naţional. Aceasta s-ar putea face lesne.

Cea dintâi pildă ar putea-o da singur învăţătorul, soţia sa, învăţătoarele, soţiile preoţilor, cum şi oamenii mari cu dare de mână din sat. Prin aceasta s-ar da un puternic avânt culturii inului şi a cânepei, prin urmare şi industriei atât de decăzută în ziua de astăzi, s-ar da un îndemn cultivării gândacilor de mătase şi s-ar da o ocupaţie mult mai folositoare femeii de la ţară.

Se cuvine deci preotului a lucra şi la dezvoltarea simţului frumosului în poporul de la ţară către tot ce e adevărat frumos, către tot ce e adevărat bun şi naţional, deci şi la dezvoltarea gustului de a purta vechiul şi frumosul nostru port naţional.

Iată pentru preot încă un punct de activitate.

*  *  *

Nevoile în viaţă sunt multe şi de multe feluri; dar mai des lovit de ele e desigur săteanul. Lipsa de cunoştinţe cu ajutorul cărora săteanul să-şi poată croi un trai mai bun, face ca el să aibă o mare lipsă de mijloace prin care el să se poată ridica, şi de aceea sărăcia e nedespărţită de el. Atunci ne putem închipui în ce stare vrednică de compătimit se găsesc sătenii noştri când, săraci fiind, le mai vin asupra lor nevoi şi nenorociri neaşteptate.

Pentru ajutorul lor în cazuri de grea cumpănă şi la orice alte nevoi simţite, e bine ca pe la sate să se înfiinţeze mici case de economii, unde săteanul să depună puţinele economii ce ar putea strânge, care în acelaşi timp să le poată fi şi nişte case de ajutor la nevoie.

Ne putem mândri că astăzi înfiinţarea unor asemenea societăţi la sate la sate a început a lua un oarecare avânt; e de datoria preoţilor însă să stăruiască din răsputeri ca ele să se înmulţească cât mai mult şi să se formeze cu cât mai multe garanţii că vor dura.

Vorbind de buna chiverniseală a bunurilor ce ni le dăruieşte Dumnezeu în viaţă, cum şi a timpului chiar, preotul are dese prilejuri a vorbi prin predici şi despre folosul unor asemenea societăţi, arătând oamenilor multele lor foloase şi îndemnându-i a contribui la înfiinţarea lor. Iată deci şi această însemnată datorie pentru un preot de ţară.

Predici ocazionale.

Pe lângă felurile de predici de până aici, preotul mai are datoria de a rosti şi predici ocazionale, numite astfel deoarece se rostesc în diferite împrejurări, unele chiar neaşteptate. Nici asemenea prilejuri nu trebuie să scape din vedere preotul, căci de multe ori tocmai în nişte împrejurări neaşteptate el se găseşte în pozitia de a da oamenilor sfaturi, care pot fi simţite mai bine ca oricând altădată. Bine înţeles că în asemenea cazuri forma de cuvântare întrebuinţată nu e atât predica propriu zisă cât parenesa paremia.

Cuvântări ocazionale ar fi de  pildă cele rostite în împrejurări ca acestea: la moartea grabnică a unui sătean, la moartea unui fruntaş al satului, care în viaţă a fost om cinstit, la a unui părinte bun  de familie, la a unei bune mame care a fost model în viaţa casnică, după nişte nenorociri venite asupra satului, ori chiar  a ţării,ca epidemii, uragane teribile cutremure de pământ urmate de dezastre, la sărbători naţionale, ş. a. În sfârşit în orice ocaziuni pe care preotul le va crede binevenite este a da poporului învăţături de folos pentru al căror mod de alcătuire şi de rostire, orice retorică bisericească dă preoţilor destule desluşiri.

IV.

După frumoasele datorii  arătate până aici dăm loc încă, câtorva puncte de activitate pentru un preot la a căror îndeplinire dacă nu-l obligă canoanele,  îl obligă de sigur poziţiunea sa excepţională ce are între săteni, şi pentru a căror îndeplinire, cei ce vor voi, găsesc timp totdeauna. Preotul satului pe lângă serviciile Altarului, pe lângă rolul de luminător şi părinte al sătenilor, mai este un organ de mult  folos pentru ţară  şi prin serviciile ce dânsul poate aduce şi pe alte căi, prin activitatea ce el poate desfăşura şi pe alte terenuri. Aşa de pildă:

Cât bine nu ar aduce preoţii literaturii noastre populare dacă şi-ar da osteneala să dezgroape acel tezaur neînchipuit de preţios ce zace încă ascuns în sufletul ţăranului nostru?

Ca oricare alt popor, şi al nostru are literatura sa foarte bogată. Cine n-a auzit, de pildă, basmele lui fermecătoare, ghicitorile sale, proverbele sale pline de înţelepciune, snoavele şi glumele sale de tot felul şi câte alte producţii ale spiritului său isteţ? Cine n-a admirat poezia poporală şi  cui nu i s-a înduioşat sufletul la auzul cuvintelor pline de pătrundere ale doinei?

Dacă toate acestea şi o sumă de alte frumuseţi s-ar aduna prin scris şi s-ar păstra prin tipar, de o parte nu ar fi lăsate a trece din schimbări în schimbări pentru a se pierde, de alta, ne-am pomeni cu o avere literară de a cărei valoare puţini îşi dau seama.

În literatura populară cu drept cuvânt găsim comoara tuturor cunoştinţelor unui popor, atât a celor dobândite prin propria experienţă, cât mai ales a celor căpătate prin moştenirea de veacuri; găsim producţia judecăţii, credinţei şi mai ales a fanteziei sale. De aceea e un mare păcat că nu se adună la un loc cu mai multă stăruinţă şi nu se aşează în sisteme bine studiate, toate aceste bogăţii naţionale, aşa de mult risipite şi în parte încă neglijate. Câte studii  nu s-ar face asupra lor, şi deci cât câştig n-ar rezulta pentru literatura noastră naţională?

Şi cine oare ar putea strânge mai bine toate acestea intr-un sat ca preotul? Mai e şi învăţătorul, dar cum el e ocupat întreaga săptămână de dimineaţa până seara cu şcoala, uşor e de înţeles că decât oricare altul, preotul e acela c ar putea culege aceste producţii poporale mai uşor şi mai bine.

Iată în câteva cuvinte cam ce ar putea aduna şi scrie preoţii săteşti din literatura noastră poporală în foarte mare parte încă nescrisă:

1. Basmele sau poveştile în toată întregimea lor, cu toate variantele ce se vor găsi, şi cât mai mult posibil, perfect în graiul în care vorbeşte ţăranul.

2. Legendele sfinte şi profane, atât cu privire la fiinţe, cât şi la lucruri. Sunt o sumă de legende pioase cu privire la sfinţi, la sărbători şi la lucruri sfinte, unele întreţesute cu idei păgâneşti, altele pur creştine; pe de altă parte sunt o sumă de legende despre diferiţi oameni mari ai neamului nostru din trecut, despre locuri, despre lucruri, plante animale, una mai frumoasă ca alta.

3. Snoavele ori anecdotele în care se cuprind atâtea şi atâtea glume scoase de popor în care de cele mai multe ori  eroul este ori ţiganul, evreul sau altă naţiune cu care a venit românul în contact; la care s-ar putea adăuga năzdrăvăniile lui Păcală şi Tândală, a căror isprăvi însă nu mai sunt glumeţe, ci şi răutăcioase.

4. Fabulele şi istorioarele mici, pline de învăţături morale ori şi practice.

5. Din puzderia de proverbe şi de zicători atât de frumoase, şi de care se foloseşte românul atât de mult, pe lângă care am mai putea adăuga şi diferitele pilde frumoase.

6. Ghicitorile. Poporului nostru îi plac foarte mult, ca şi popoarelor orientale, expresii ori descrieri a obiectelor de ghicit, de aceea dânsul are un număr mare de ghicitori, unele în care de foarte multe ori admirăm isteţimea ţăranului, altele a căror dezlegare este o glumă.

7. Colindele şi urăturile de la Crăciun, din ajunul Naşterii Domnului, din seara zilei dinspre Anul Nou, când copiii umblă cu sorcova sau cu semănatul, întocmai cum le ştie şi le zice ţăranul.

8. Cântecele de stea adică versuri ce  cântă cei ce umblă cu steaua, cu irozii sau cu viflaimul.

9. Oraţiunile de pe la nunţi, cererile de iertăciune şi toate celelalte părţi ritmate ale oraţiunilor.

10. Poeziile populare, baladele horele, doinele, zicalele de pe le jocuri.

11. Descântecele de tot felul; cum se zic, la care boli şi în alte împrejurări se mai rostesc.

12. Superstiţiile cu toată mulţimea de resturi din credinţele păgâneşti.

13. Credinţele astrologice, povestiri de timpuri.

14. Simbolurile, semnele, talismanele cu însemnările ce le dau ţăranii.

Şi o sumă de alte lucruri de asemenea natură.

* * *

Sunt sate prin regiunea deluroasă, şi mai ales prin cea muntoasă, cu o poziţiune aşa de frumoasă şi cu împrejurimi aşa de încântătoare, încât par a fi colţuri din ţările visurilor, ori zugrăvite pe pânză de cine ştie ce mână măiastră, decât că sunt în realitate; căci ne-a dăruit Dumnezeu cu multe sate care în adevăr uimesc călătorii prin poziţia lor. Mai sunt altele care au un trecut istoric ori legendar, precum sunt apoi şi unele mai noi , începute mai în zilele noastre. Ce bine ar fi dacă preoţii săteşti ar începe să facă descrieri ş istoricul lor, căci numai cunoscându-şi cineva ţara o poate iubi. Această scump ţară cu  bogăţiile şi frumseţile ei  care o  fac admirată şi dorită de tot străinul ce are prilej să treacă prin ea şi care făcea pe turci altădată ţara în care curge lapte şi miere, trebui să o cunoaştem măcar din descrieri daca nu şi din calatori.

Descrierea să stea în expunere amănunţită şi pe cât s-o putea exactă  a hotarului satului, suprafeţei, poziţiunii sale încântătoare ori nu  a structurii solului, a  nivelului ,a cursului râurilor si pâraielor.

A numărului locuitorilor cu starea lor materială, morală şi intelectuală; cuo cât de mică statistică, dar pe cât posibil exactă a avutului lor: pământ,vite, etc: Îndeletnicirea lor de căpetenie; port şi obiceiuri, comerţ  micile industrii şi câte ,câte alte lucruri care trebuie ştiute din atâtea puncte de vedere şi care sunt de un netăgăduit folos.

Istoricul satului să fie alcătuit din o expunere istorică cu cât mai multe amănunte ale trecutului său, cunoscut, ori legendar, până în zilele noastre, cu toate schimbările şi împrejurările prin care a trecut. De asemenea ar fi bine să aibă preoţii şi albume cu diferite vederi ale satului , cu costumele purtate de locuitori cu şcoala, cu biserica, primăria şi alte instrucţiuni ce întâmplător ar fi în sat, cum şi o cronică a satului cu toate întâmplările de seamă ce ar avea loc în parohie în decursul anilor, lucruri iarăşi de un alt folos pentru viitor.

* * *

Preoţii hirotoniţi în zilele noastre au relativ multe cunoştinţe de psihologie, căci în seminarele de astăzi se predă după un program cam bogat psihologia, ca şi logica şi pedagogia, cunoştinţe de mare folos păstorului sufletesc, pe care dânsul nu trebuie să le neglijeze, ci să şi le completeze cât mai mult. El le cunoaşte însemnătatea şi de cât folos sunt şi diferitele studii ce s-ar face în domeniul lor. Nimeni ca preotul nu vine în contact cu ţăranul mai des şi în mai variate ocazii. Preotul poate cunoaşte mai bine ca alţii: gradul de pricepere al ţăranului, isteţimea şi spiritul lui de observaţie şi de judecată, cu un cuvânt inteligenţa lui naturală; preotul poate studia sentimentele ţăranului, fie spre a i le cunoaşte, fie spre a i le cultiva, în fine îi poate afla, şi puterea lui de voinţă.

Pentru a se cunoaşte în adevăr bine un popor şi mai ales firea lui, trebuie ştiute toate tainele vieţii lui psihice, şi pentru a i le şti trebuie studiate un timp mai îndelungat, lucru pe care nu-l poate face nimeni altul mai bine ca preotul sătesc; căci el duce o viaţă în mijlocul lor, ia parte la o mulţime de acte însemnate din viaţa lor. Poate şti cum ţăranul îşi manifestă bucuria, ori întristarea; cum îşi manifestă ura, cum dragostea; iar prin mijlocul mărturisirii păcatelor pătrunde până şi în cele mai ascunse colţuri ale sufletului său.

Prin urmare, de cât folos nu ar fi oamenilor de ştiinţă observaţiile adunate, sau şi începuturile de mici studii făcute de către preoţi în viaţa psihică a ţăranului?

Biserica noastră e o Biserică ortodoxă naţională, întrucât cultul ei se face în limba ţării şi întregul ei cler se recrutează dintre români; iar nu ca în biserica romao-catolică, de pildă, unde clerul în orice stat e alcătuit din oameni aparţinând şi altor naţiuni. Între ideea de român şi cea de ortodox e tot aşa de strânsă legătura ca între ideea de corp şi suflet. Noi românii avem preoţii noştri români, care prin naştere şi căsătorie sunt strâns legaţi de societate şi au interese comune cu toţii laolaltă; prin urmare el este cetăţean ca oricare altul cu drepturi cetăţeneşti şi de aceea toate nevoile neamului şi ale ţării îl privesc de asemenea, şi la toate trebuie să ia parte dânşii şi în viitor ca şi în trecut.

De aceea un alt mare serviciu ce poate aduce el ţării noastre e dezvoltarea sentimentului naţional în sătean, sentiment care astăzi se găseşte cu totul adormit. Tot preotului îi revine şi această sfântă datorie de a face pe sătean să cunoască trecutul neamului şi al ţării, să cunoască cât e azi de mare neamul românesc, unde şi cum se găseşte parte din el, şi mai ale să-i dezvolte dragostea de neam şi de moşie. Să-i spună ce vecini avem şi cum stăm cu ei, dacă ne vor sau nu binele şi mai ales să-i facă a înţelege adevărul că: Mântuire în timpuri de grea cumpănă nu putem avea decât de la Dumnezeu şi de la noi înşine. Dovezi puternice ne dă trecutul.

De aceea, împreună cu învăţătorul satului, nu va scăpa niciodată prilej cât de mic, fără să caute a deştepta în sătean sentimentul naţional, făcându-l conştient de faptul că e român, că are o ţară a lui, că e viţă de viteaz şi dator a arăta oricui, în orice clipă că şi în viitor va fi ca şi în trecut, gata a dovedi veacurilor că e vrednic să aibă un loc de frunte în lume.

V.

Iată cine estre preotul sătesc şi care este chemarea sa. Aşa îl voieşte şi Biserica, aşa îl doreşte şi neamul. De ar înţelege preotul misiunea sa, de şi-ar înţelege poziţia sa în sat, de şi-ar da seama de rostul ce trebuie să aibă în mijlocul sătenilor, atunci desigur că alta i-ar fi activitatea, alta ar fi şi poziţia Bisericii noastre, ala ar fi faţa satelor noastre, atunci altfel  l-ar privi lumea şi fără îndoială, alta i-ar fi poziţia sa. Atunci ar merita cu drept cuvânt frumosul nume de părinte. Un preot care îşi îndeplineşte conştiincios datoriile sal, ajunge a fi în satul său ceea ce un bun împărat e pentru împărăţie.

Retraşi la ţară, trăind în mijlocul naturii atât de frumoasă şi darnică în ţara noastră, în putinţă a gusta viaţa cu mult mai puţine piedici şi nevoi ca alţi oameni, simţind farmecul vremurilor şi bucurându-se rând pe rând de tot ce aduc bun în curgerea lor , anii zi cu zi, anotimp cu anotimp,  e de mirat cum n-ar căuta preoţii noştri de astăzi o viaţă care să-i ridice, măcar întrucâtva mai presus de viaţa ordinară a celorlalţi oameni, plină de tot felul de frământări şi reocupări, de cele mai multe ori nepotrivite cu chemarea unui preot, sau în cel mai bun caz, dintr-o lâncezeală din toate punctele de vedere în care obişnuiesc cei mai mulţi a trăi, la o viaţă plină de fapte potrivite cu chemarea lor, care să-i arate şi altora, care să-i facă şi pe dânşii să vadă că într-adevăr i-a învrednicit Dumnezeu cu  o nobilă chemare.

Preotul trebuie să se deosebească în bine din toate punctele de vedere de ceilalţi oameni. El trebuie să fie model pentru viaţa casnică, model în raporturile sale cu celelalte autorităţi, model în vorbire, model în purtare, model în toată viaţa sa, pe care lumea vrea să-l urmeze.

Să nu considere preotul niciodată preoţia drept o carieră, ca oricare alta, ci să-şi aducă aminte că ea este o chemare şi potrivit unei chemări, e dator să vieţuiască el.

Să privim la orice altă carieră şi-ar alege omul în lume şi vom vedea că fiecare prezintă omului numai un restrâns cerc de activitate, preoţia însă pe toate le cuprinde. Căci un adevărat preot poate fi pentru satul său foarte bine: învăţător, judecător, cârmuitor administrativ, în timpuri de grea cumpănă pentru ţară poate fi comandant, medic şi spiritual şi trupesc, şi orice altceva asemenea. De aceea, de vom voi să privim preoţia chiar numai ca o simplă carieră, dânsa cu drept cuvânt e cea mai aleasă, cea mai nobilă, şi cea mai frumoasă, dar tocmai de aceea dânsa este şi cea mai grea. Şi tocmai greutatea ei făcea în trecut pe marii sfinţi ai Bisericii să se gândească mult la sarcina ce-şi ia cineva asupă-şi când se face preot, să nu vrea la început a o îmbrăţişa şi să cugete mult la mijloacele cu care să lucreze pentru a corespunde datoriilor ei, cum a fost de pildă Sf. Ioan Gură de Aur, iar nu să o privească, ca pe un mijloc de trai mai uşor.

Nu numai că e bine, dar pentru un preot e şi o datorie ca să săvârşească toate atribuţiile sale, nu î vederea unei răsplăţi materiale, ci e măreţ ca e să fie şi mai idealist, să facă din preoţie un ideal, pentru a cărei realizare să muncească cu puterile cu care trebuie să lupte cineva spre realizarea celui mai mare ideal din viaţă. Adevărata răsplată să nu o aştepte aici, unde nu ni se poate da nici pentru merite mai mici, ci sus la Dreptul Judecător  şi adevăratul  răsplătitor; căci El l-a pus să păstoreacă şi El va cere socoteală pentru munca ce a îndeplinit.

A, dar preotul, oricum şi oricine ar fi el, înainte de toate ăi el om, apoi conform canoanelor sfintei noastre Biserici, e căsătorit, are deci şi el ceea ce  în graiul de toate zilele numim:  greutăţi,  griji şi  nevoi, ca oricare om  i se cere  a fi între altele şi gospodar model, dar pentru a ajunge aşa  îi trebuie şi lui asigurată o poziţie materială bună.

Într-adevăr, deşi de foarte multe ori cuvintele de până aici le aduc foarte mulţi  ca motiv pentru a explica  pricina lâncezelii a o parte din clerul nostru prezent. E logic, ca tot ce l ce are datorii să aibă şi drepturi; e drept prin urmare ca cel ce cere împlinirea datoriilor, să se gândească şi la răsplata lor.

Un alt adevăr însă, se cuprinde şi în cuvintele următoare:  preotul care-şi va îndeplini totdeauna măsar datoriile enumerate până aici, cu siguranţă că nu va avea nevoie să zică asemenea vorbe, căci muncind pentru a schimba în bine faţa satelor, fără îndoială că îşi va schimba şi poziţia sa. Păstorul care nu ştie altceva decât  să ia rodul turmei atât cât şi cum îl dă ea, să se mulţumească cu atât; cine îşi îngrijeşte bine turma, totdeauna are de la ea toate în belşug; acesta e un adevăr pe care uşor îl vedem în viaţa de toate zilele. Nu trebuie uitat apoi, că astăzi, mulţumită Domnului, poziţia clerului sătesc este relativ binişor asigurată şi să sperăm că cu timpul va mai avea sfânta noastră Biserică pentru înflorirea ei un sprijin din ce în ce mai însemnat. Şi apoi nu e nevoie de multă vorbă, pentru a înţelege că, cât timp vor lucra şi preoţii să avem o ţară a noastră: cu graiul, cu obiceiurile, cu credinţa ei, cu locuitori gospodari, luminaţi la minte, buni creştini şi buni patrioţi, nici o dată să nu gândească că nu vor fi răsplătiţi.

O răsplată aici pe pământ, uşor va putea avea, căci lumea oricât de slabă e în aprecierile sale, dacă preoţii vor avea multe merite în serviciile lor aduse credinţei şi neamului, mult li se va da. Înainte de toate însă…fapte, fapte  i se cer preotului, căci ele îi dau şi răsplata de aici şi răsplata de dincolo; şi va ajunge să săvârşească multe, când va întrebuinţa bine şi cât mai mult, cele două sceptre cu care el trebuie să conducă turma: cuvântul care e mijlocul cel mai bun şi puternic pentru a învăţa, şi pilda frumoasă, care e mijlocul cel mai bun pentru pentru a convinge.

Sublimă este preoţia creştină!…

Nici un câmp nu este astăzi mai întins şi care să reclame mai mult şi mai variat lucru ca ogoarele ce se întind înaintea oricărui preot, câmpurile sfintei noastre Biserici. Onoare, răsplată şi nemurire vor avea cei ce vor şti să lucreze în ele mai bine şi mai cu spor, căci roadele muncii lor vor fi şi spre binele şi înflorirea sfintei noastre Biserici şi a scumpei noastre Românii.

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Cititi si: Aniversarea Mitropolitului Visarion Puiu, apărătorul românităţii răsăritene, condamnat la moarte la ordinul lui Stalin. EVOCARE de Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu pentru Basarabia-Bucovina.Info

Ce a făcut Mitropolitul Visarion Puiu cu 760 kg aur. Fotografii din Fototeca Ortodoxiei Romanesti

 Parintele Visarion Puiu Episcop al Hotinului

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Shortlink:

2 Responses to VISARION PUIU – 135 de ani de la naștere si 50 de ani de la nașterea sa in ceruri (27 februarie 1879 – 10 august 1964). Basarabia-Bucovina.Info publică “PREOŢII SATELOR”

  1. Pingback: Sa nu ne uitam martirii: Visarion Puiu, Radu Gyr, Liviu Babes. In Memoriam de la Basarabia-Bucovina.Info si Marturisitorii.Ro | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: Ultimele gânduri, de întoarcere acasă, ale Mitropolitului Visarion Puiu (27 februarie 1879 – 10 august 1964). 50 de ani de la trecerea la Domnul a misionarului ortodox din Bucovina, Transnistria şi Europa Occidentală | Basarabia-Bucovina.Info

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>