EXCLUSIV. Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece (1944-1989). STUDIU de dr. Ion Constantin în avanpremieră la BASARABIA-BUCOVINA.INFO

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Mao Brejnev Tito Ceausescu Castro - Time Magazine 13 iunie 1969Basarabia-Bucovina.Info prezintă în avanpremieră la apariţia lucrării profesorului dr. Ion Constantin Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece 1944-1989, rezumatul primei părți a volumului ce urmează să fie publicat anul acesta, sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Studiul excepţional al cunoscutului istoric specializat în problematica Basarabiei a fost comunicat public, într-o formă sintetică, în cadrul Conferintei INST 1989: 25 DE ANI DE LIBERTATE „Lecţii” ale trecutului, temeri pentru viitor.

1988, Romania --- Former General Secretary of the Communist Party of the Soviet Union Leonid Brezhnev, General Secretary of the Romanian Communist Party Nicolae Ceausescu --- Image by © Alain Nogues/Corbis

Brejnev la Bucuresti, cu Ceausescu – Image by © Alain Nogues/Corbis

Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece (1944-1965)

de Dr. Ion Constantin

Studiul de față își propune să răspundă la următoarea întrebare : a existat o preocupare reală a decidenților români pentru Basarabia, în perioada regimului comunist? Într-o primă fază după căderea comunismului, atribuirea de sentimente patriotice şi gesturi antisovietice curajoase, în anii ’50 şi ’60, unor lideri precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, era de natură să ridice semne de întrebare, nedumeriri și chiar suspiciuni, considerându-se, în cel mai bun caz, că este vorba de o cosmetizare post factum a unor memorialişti ori/și „nostalgici”, pentru a evidenţia „patriotismul şi importanţa regimului comunist”. Documentele de arhivă introduse în circuitul istoriografic în ultimii ani relevă o serie de aspecte extrem de interesante privind modul în care liderii comuniști români s-au implicat în discuții cu sovieticii pe temele respective, reamintindu-le acestora nu numai de rădăcinile româneşti ale Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti, dar și de dreptul istoric al poporului nostru asupra provinciilor sale răsăritene răpite de URSS după cel de-Al Doilea Război Mondial. Schimbările de atitudine a Bucureștiului în această această chestiune „delicată” a raporturilor româno-sovietice s-au produs într-o manieră evolutivă, graduală, fiind strict determinate de o serie de factori și condiționări obiective, pe care le vom evidenția în cele ce urmează.

 

Perioada deplinei docilități

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la Est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare. Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia. Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești”[1]. În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948[2].

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel[3]. Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice. Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR[4].

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția – cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari soviteici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS. Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice. Aceștia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”[5]. Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, ei devenind astfel vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita. Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări[6].

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria România trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine a istoriei românești. Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate în Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse[7]. Considerațiile formulate de istoriografia din RP Română privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice. Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu. Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Mihail Roller, potrivit căruia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici[8]. În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat[9] în acel moment.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pa lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I. Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970 : „În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944. În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patruia Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”[10].

Potrivit informării, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie[11]. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări. Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275). În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p.234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”[12]. În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280). Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor : «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326). Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza : «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”[13].

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”[14]. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris : „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203). În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, Putem citi : „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii focmulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970[15].

 

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Dispariția lui I.V. Stalin (martie 1953) a deschis o perioadă de incertitudine în întreaga Europă de răsărit, perioadă care, în cazul României, s-a exprimat prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice[16], ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”[17].

Dacă, în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948)[18], după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!, un număr tot mai mare de români etnici intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, treptat se configurează la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară. La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat prespectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne[19].

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea anunţată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în Partidul Muncitoresc Român (PMR) şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că menţinerea dogmei staliniste în RPR (şi, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanţare treptată de Kremlin[20]. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a susţinut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hruşciov într-o şedinţă secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3.000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facţiunii staliniste. Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susţinea liderul de la Bucureşti, convins fiind că „raportul secret al lui Hruşciov a fost o greşeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”[21]. Discursul lui Gheorghiu-Dej avea să traseze liniile directoare ale politicii viitoare ale PMR: nu numai că acesta nu trebuia să urmeze calea Moscovei în privinţa destalinizării, ci partidul trebuia să accepte controlul tot mai pronunţat al liderului său, în defavoarea întâietăţii asumate a URSS. „Destalinizarea” promisă de Hruşciov, în vederea îmbunătăţirii relaţiei cu Vestul şi pentru asigurarea securităţii în cadrul blocului sovietic, se transforma, la Bucureşti, într-o „desatelizare” necesară menţinerii unui regim stalinist. Nu modelul sovietic se dorea a fi înlăturat, ci tocmai valul de liberalizare anunţat la Moscova, care ameninţa liniştea Imperiului[22].

 

Retragerea trupelor sovietice și a consultanților

Revoluţia maghiară din 1956 pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanţarea de URSS şi deschiderea către lume[23]. Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților)[24]. Susținând încă odată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, Comitetul Central a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”[25]. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria. În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui pontențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova[26].

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraş şi Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui Iános Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din braţele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relaţiile noastre cu sovieticii suntem pierduţi”. În viziunea lui Dej, distanţarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”[27].

În iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică[28]. Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci occidentului. La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar. Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble. Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic. In Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste[29].

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve) : „La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice …și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută. Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare : «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?» Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?» Atunci, el mi-a spus, printre altele : «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor… Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România. De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile. Ei spun : Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs. Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin». Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice. Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”[30]. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956[31].

 

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSS Moldovenească, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte. Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSS Moldovenească (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața[32].

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa faptul că, în perioada 1959-1962, legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului inter-academic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”[33].

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”[34].

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul. Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România[35].

 

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simpotomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul[36].

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”[37].

În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni[38]. Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”[39].

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor `50, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS. Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara : „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic. Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României. Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”[40]. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispare, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS[41].

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic. În cotidianul PMR, „Scînteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”[42]. Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialiii sovietici[43].

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963 : „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă. Dar cine ți-a dat mandat să faci asta. Mie niciodată nu mi-a reproșat”[44].

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, d acă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste problem. Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei problem este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor r epublicilor unionale și le-am spune : tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”[45].

Niciuna din țările „lagărului socialist” nu au reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușiov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, Hrușciov consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor. Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”. În scrisoare se spunea : „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi. Privind restrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”[46]. N.S Hrușciov menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”[47] – scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atimgea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub inf luența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960, ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială[48].

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranțional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole[49]. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid[50]. La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională[51].

 

Jocul provocator la două capete al lui Hrușciov

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor”. În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușiov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”[52].

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic : faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de ….84 kg), că nu se semăna porumbul „la pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.[53] La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat : „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghe Gheorghiu-Dej a intervenit și pe un ton firesc a spus că melodia este de la el, din Bârlad. Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune” (subl. ns.). Roșu „ca racul” la față, Bodiul i-a explicat lui Hrușiov care nu a intervenit în discuție că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român” (subl. ns.). În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”[54].

Conducătorii români încep să observe faptul că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular. Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”. Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”[55]. Semnificativ este că, în Memoriile sale, Hrușciov și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” [56]. De remarcat faptul că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991[57].

 

Pe termen lung istoria țării nu poate face abstracție de problema Basarabiei

Liderii comuniști români s-au pronunțat împotriva ideii sovietice de „complexe economice interstatale” și de specializare pe țări pentru anumite ramuri ale economiei. Văzând în acest plan o încercare a conducerii de la Moscova de a atenta la suveranitatea țărilor socialiste, Gh. Gheorghiu-Dej protesta în 1963 : „Noi avem o «Declarație» a partidelor comuniste și muncitorești care formulează foarte clar problema suveranității, a independenței și a neamestecului în treburile interne. Or, planificarea este însuși atributul suveranității în condițiile socialismului. Ce este suveranitatea? Fără a dispune de resursele proprii, de a hotărî, de a fi stăpân în țara ta, nu înseamnă suveranitate”[58].

La ședința Comitetului Executiv al CAER din 15 februarie 1963, delegația română prin reprezentantul ei permanent Alexandru Bârlădeanu, a respins planurile sovietice de transformare a României într-un grânar al blocului sovietic, susținând necesitatea industralizării ei[59]. Pe marginea raportului prezentat de Bârlădeanu conducerii PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej concluziona: „Nici un fel de concesie nu se poate face […] Dacă am accepta asemenea propuneri, ar duce la ştirbirea suveranităţii noastre”.[60]

Despre existența unor chestiuni în litigiu între RPR și URSS, pentru prima dată s-a vorbit deschis la Plenara CC al PCR, din 5-8 martie 1963. Așa cum remarca istoricul Dan Cătănuș, decizia „de a pune pe ordinea de zi a unei plenare un subiect tabu în lumea comunistă – recunoașterea existenței unor divergențe cu URSS – ca și persistența în menționarea unor puncte de vedere contrare Moscovei, însemna nu numai un gest de curaj, dar și o posibilă rebeliune”[61].

Consecventă acestei politici, România, la Consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste și muncitorești și a șefilor de guverne ale țărilor membre ale CAER, ce a avut loc la Moscova în iulie 1963, s-a opus planului de integrare economică susținut de URSS, cu sprijinul RD Germane și RSF Cehoslovace. Politologi occidentali apreciază că riscul României în raporturile cu URSS era, întrucâtva, comparabil cu cel al Franței lui De Gaulle, care în acel timp se opunea hegemoniei americane[62].

La Adunarea Generală a ONU din 29 noiembrie 1963, țările din sistemul socialist votau împotriva inițiativei americane de creare a unei zone denuclearizate în America de Sud. Cu o singură excepție : România, care se abținea de la vot. Istorici și politologi vest-europeni consideră că acest moment reprezintă „începutul delimitării de Est”[63] în politica externă a guvernului de la București, ceea ce n-a însemnat desigur ruperea relațiilor cu Moscova și ieșirea țării din sfera de influență a acesteia[64].

Reorientarea politică a României, după 1960, a avut pe lângă obiective de ordin extern și unele de ordin intern, între care, în primul rând, acela de a legitima puterea partidului comunist comunist printr-o „identificare” cu interesele naționale românești. Este evident că, în aceste condiții, guvernanții comuniști ai României erau conștienți că pe termen îndelungat istoria țării nu poate face abstracție nici de problema Basarabiei. Istoricul Paul Nistor scrie că, în 1964, la o şedinţă restrânsă a CC al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a exprimat indignarea faţă de Pactul Ribbentrop-Molotov, aducând astfel problema Basarabiei în discuţie într-o formă secretă[65]. Este vorba despre ședința Biroului Politic al CC al PMR, din 20 ianuarie 1964, când într-adevăr această chestiune a fost abordată, într-un context mai amplu al discuțiilor pe tema pactului sovieto-german din 23 august 1939, în conformitate cu care Basarabia a fost trecută în sfera de influență sovietică. După părerea fostului șef de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, liderul CC al PCR se gândea la Basarabia, la Tezaurul României din URSS încă din anii 1954-1958, dar în acea perioadă era foarte primejdios să înceapă discuţiile cu liderii sovietici[66].

O amplă campanie de derusificare

Noul curs, menit în primul rând a câștiga opinia publică, a avut ca element esențial declanșarea unei ample campanii de derusificare și de înlăturare a „dovezilor de supunere excesivă” față de influența sovietică.

Limba rusă, care fusese un obiect de studiu obligatoriu în toate şcolile, va deveni una din limbile la alegere, alături de engleză, franceză, germană, spaniolă, conform şedinţei Biroului Politic a CC al PMR din 30 august 1963.

În același an, au fost închise sau reprofilate unele instituții create între 1946 și 1948. Astfel, Institutul „Maxim Gorki”, înfiinţat în 1948, pentru a pregăti profesori de limba şi literatura rusă, a devenit Facultatea de Slavistică în cadrul Institutului de Limbi Străine. Muzeul româno-rus a fost închis, angajaţii lui completând colectivul Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga” şi alte instituţii de cultură. Au fost, de asemenea, desfiinţate Institutul de Studii Româno-Sovietice (15 septembrie 1963), şi Editura „Cartea Rusă”, care a devenit Editura pentru Literatură Universală. Totodată, și-au încetat activitatea „Analele româno-sovietice” și revista „Timpuri Noi”. În relaţiile culturale s-a introdus regimul reciprocităţii, astfel că începând din anul 1963 a fost redus spaţiul acordat diverselor producţii sovietice în presă, radioteleviziune şi edituri.

Din august 1963, se renunță la bruierea emisiunilor radiofonice ale posturilor „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, BBC și Radio France. Multe străzi, orașe, clădiri și instituții au primit denumiri românești în locul celor rusești. Orașul Stalin a redenit Brașov. Au fost scoase de sub interdicție lucrările lui N. Iorga, ca și piesele lui Eugen Ionesco.

Ceva mai târziu, în 1964, a fost desființată și Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Această asociație a fost un element cheie în eforturile sovietice de subminare a Guvernului de la București, iar Moscova s-a străduit puternic, uneori cu disperare, să revigoreze ARLUS, organizație care aducea reprezentanți sovietici în contact cu elitele românești de aceeași orientare[67].

Schimburile culturale cu țările din Vest se reiau și se intensifică. Începe, totodată, editarea în România a unor lucrări literare și științifice reprezentative din Occident[68]. Scrieri care priveau într-un fel sau altul perioada stalinistă sau procesul destalinizării au rămas totuși interzise[69].

În cadrul acestei campanii de restituire spirituală s-a urmărit reabilitarea vechilor noțiuni de patrie și patriotism, curâțindu-le de sovietism și internaționalism, restituind „multe din valorile ostracizate după 1948”[70]. Principalul instrument folosit în acest scop a fost istoria, care cunoaște o perioadă de antislavism, de redescoperire a originii latine, de diminuare la proporțiile reale a rolului rușilor în trecutul istoric al țării[71].

În perioada următoare, conducerea de la Moscova va reproșa în mai multe rânduri liderilor români că au declanșat campania de derusificare a țării. În discuțiile purtate în iulie 1964, cu o delegație română, condusă de primul ministru Ion Gh. Maurer, N. Hrușciov a pretins că noua linie politică a autorităților de la București nu era „un simplu act”, ci „o manifestare antirusă” :„Dacă nu aveți nevoie de prietenie, faceți cum vreți. Sau cu strada Pușkin. A fost o asemenea stradă, acum i-ați schimbat numele. Dv. înțelegeți doar ce înseamnă schimbarea numelui unor străzi care înainte purtau nume rusești?”[72].

 

Începe războiul secret dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia

Între timp, relațiile politice româno-sovietice cunosc o deteriorare continuă. Apar semnele unui război ascuns între serviciile de informaţii româneşti şi cele ale aliaţilor din Pactul de la Varşovia, în principal sovietice[73]. În mod gradual, Bucureștiul ia măsuri pentru limitarea controlului sovietic în serviciul de informații și în armată. 1961 a fost ultimul an în care serviciul de Securitate și-a trimis agenții de informații, pentru instruire la Institutul Felix Dzerjinsky al KGB de la Moscova. Ofițerii Securității care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligați să urmeze cursuri de reciclare în țară”[74]. Măsuri similare au fost luate și în cadrul armatei române, punându-se capăt instruirii ofițerilor superiori la instituțiile militare sovietice[75].

În prima parte a anului 1962, liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice. Existența acestei structuri a fost ținută secretă chiar și în cadrul Direcției de contrainformații a Securității.

La jumătatea anului 1962, N. S. Hrușciov a efectuat o vizită în România, încercând să aducă România „pe linie”. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu și mai multe divergențe în ceea ce privește colaborarea instituțională și politica externă. Partea română a reproșat recrutarea, în continuare, de agenți de către KGB și GRU pe teritoriul României[76]. Gh. Gheorghiu-Dej a explicat faptul că, dacă operațiunile de recurtare întreprinse de serviiile de spionaj sovietice se justificau în perioada în care victoriile socialiste ale României era amenințate de „reacții dure”, în perioada 1940-1950, în situația actuală, beneficiind de „puterea poporului” și de „organismele de combatere a reacțiilor” care funcționează corespunzător, astfel de operațiuni și structuri nu își mai găsesc rostul. Hrușciov a reacționat în aceeași manieră grobiană, ca și în alte ocazii, acuzând conducerea României că este „irațională, egoistă și plină de sine”[77].

După plecarea lui Hrușciov, Gheorghiu-Dej dezvăluia în fața Comitetului Central al PCR, unele aspecte privind comportamentul intolerabil al ofițerilor de informații sovietici pe teritoriul României, ceea ce indica – în opinia sa – preferința Moscovei pentru o „relație între stăpân și sclav”[78]. Liderul român aprecia că „această situație trebuie să înceteze”. Ca urmare, șeful Securității și al Ministerului de Interne, Alexandru Drăghici i-a informat pe consultanții sovietici pe probleme de informații, care rămăseseră în România, despre faptul că prezența lor „nu mai era necesară”, invitându-i practic să se retragă. În scurt timp au apărut în presa internațională știri despre purificarea aparatului de stat din România, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naționalismului românesc”[79].

În condițiile în care Moscova încerca să „împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, în prima jumătate a anului 1963, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului” mai sus menționat într-o mică unitate, în cadrul Direcției de contraspionaj[80]. Această unitate avea sarcini de identificare a agenților și rețelelor sovietice, precum și de combatere a activității acestora pe teritoriul României. Cunoscută inițial sub denumirea de „Biroul Țărilor Socialiste”, unitatea respectivă s-a transformat ulterior într-o structură specializată pentru Serviciile de Informații Socialiste sau „Unitatea anti-KGB”, cum mai era denumită. Prin specificul obiectivelor sale, unitatea a devenit principala țintă a spionajului sovietic[81]. Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra persoanelor aflate în atenția rezidenței KGB din România, concentrându-se în această perioadă de început pe foștii cominterniști și pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepție”, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici[82]. Bucureștiul a întreprins primele acțiuni directe de închidere a rețelelor KGB și GRU.

În iunie 1963, secretarul CC al PCUS Nikolai Podgornîi, însoțit de generalul Aleksei Epișev au venit la București în încercarea de a „înmuia” poziția guvernanților români. Ambii au fost surprinși de unitatea dintre liderii partidului și cei din instituțiile de stat, cuprinzând spectrul militar, politic și economic. După ce misiunea Podgornîi- Epișev a eșuat, Moscova și-a retras și ultimii doi consilieri din țară.

După 1963, colaborarea și schimbul de informații dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia devin tot mai slabe. De altfel, în pofida unor legende create în timp, momentele de reală colaborare între Securitate şi organismele similare din URSS sau din alte ţări socialiste, în materie de spionaj şi de contraspionaj, au fost sporadice şi precare[83].

„Planul Valev”

La puțin timp, sovieticii au lansat „Planul Valev”, care a fost expus pe larg de Nikita Sergheevici Hruşciov în revista cu circuit internaţional „Komunist”, în numărul din august al anului 1963. Acest plan era expresia unui program al sovieticilor, prin care urmăreau să transforme CAER-ul într-un organism economic internaţional, printr-o divizare şi specializare radicală a ţărilor membre în ceea ce priveşte profilul economic al acestora. În esenţă, sovieticii urmăreau să impună ţărilor din nordul sistemului socialist un profil axat pe producţia industrială, iar ţărilor din sud le-au rezervat doar rolul de furnizor de materii prime şi produse agricole. Deci acestea urmau să devină un fel de semicolonii a celor industrializate. Hruşciov, în articolul său intitulat „Principiile diviziunii internaţionale ale muncii”, nu s-a sfiit nici să delimiteze destul de precis acest plan-susţinut cu înflăcărare oportunistă de unii lideri ai ţărilor comuniste şi în special de W. Ulbricht[84].

În februarie 1964, sovieticii au publicat în detalii „Planul Valev”, vizând   realizarea unui „Complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, complex care urma să cuprindă 12.000 kmp din Uniunea Sovietică, 100.000 kmp din sud-estul României şi 38.000 kmp din nordul Bulgariei. Planul a fost publicat în revista Universității din Moscova -„Vestnik Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta” (nr. 2, 1964) , sub semnătura lui E.B. Valev (de la care a rămas și denumirea planului), un geograf sovietic de origine bulgară. Amintind de planurile lui Hitler privind „Noua Ordine” („Neue Ordnung”) în zona Dunării, „complexul” închipuit de Valev ambiționa să înglobeze într-o organizare supranațională părți de Sud ale Uniunii Sovietice (12.000 km pătrați), de Nord ale Bulgariei (38.000 km pătrați) și de sud-est ale României (100.000 km pătrați). Țara noastră ar fi pierdut astfel 42% din teritoriul său[85].

Elaborat într-o formă „academică”, planul lui Valev era, în fond, asemănător celor ale lui Hitler și Stalin, înainte, în timpul și (în cazul celui din urmă) după cel de-al Doilea Război Mondial. El a stârnit vii reacții din partea unor oameni de știință și cultură români, care de această dată se aflau la „unison„ cu poziția conducerii de partid. Aceasta a perceput așa-zisul „plan Valev” „ca o tentativă sovietică de dezmembrare mascată a României și de subordonare a țării față de «marele frate sovietic»”[86]. La indicația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în numărul din 12 iunie 1964 al revistei „Viața Economică”, redactorul șef al acestei publicații, prof. Costin Murgescu a publicat editorialul „Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor economice din țările socialiste”[87] pe marginea inițiativelor lui Valev. Eminentul om de știință român aprecia planul „Valev” ca o „încercare de dezmembrare a economiei naționale și a teritoriului național” al țării. Totodată, el era calificat drept mijloc pentru „lichidarea statului român și a națiunii române”[88]. Concluzia editorialului era că Valev încearcă „să umble cu creionul său pe harta patriei noastre” și acest lucru este de neacceptat. Prin amintirea creionului cu care s-a jucat Stalin pe harta României, în anul 1940, se conferea editorialului „un mesaj politic de mare importanță”. Dând peste mână celor care îndrăzniseră să umble „cu creionul” pe harta României, Gheorghe Gheorghiu-Dej a demonstrat că, în 1964, partidul, în fruntea căruia se afla, era „altul decât cel din anii 30-50” și că, din acel moment, „orice at entat, fie și cu creionul”, la suveranitatea și integritatea teritorială a României va primi risposta corespunzătoare[89].

Controversele pe tema „Planului Valev” vor reveni în discuțiile româno-sovietice din perioada următoare, mai ales după ce O. Bogomolov, unul din specialiștii sovietici de frunte în afacerile CAER, a criticat în „Izvestia” abordarea profesorului Valev” ca „una fundament al greșită” și în afara liniei oficiale de strângere a relațiilor economice cu „țările frățești”[90]. Este relevant că, în fața unor asemenea argumente, la convorbirile pe care delegația română condusă de Ion Gheorghe Maurer le-a avut la Kremlin, între 7 și 14 iulie 1964, cu delegația sovietică, condusă de N. Podgornîi, partea sovietică a urmărit să estompeze semnificațiile „cazului Valev”, reproșând părții române că acordase o atenție ieșită din comun unui articol scris de ….„un nebun” (!). Discuțiile s-au purtat atunci într-o atmosferă extrem de tensionată, reprezentanții Moscovei acuzând deschis conducerea română de „antisovietism”[91].

 

Pentru descurajarea românilor în chestiunea Basarabiei, sovieticii încep să alimenteze spectrul reînvierii revizionismului maghiar

La adâncirea disensiunilor româno-sovietice au contribuit și animozitățile personale dintre Gh. Gheorghiu-Dej și N.S. Hrușciov care, la un moment dat, intenționa chiar să-l înlocuiască pe liderul de la București cu unul dintre „moscoviții” săi devotați, Emil Bodnăraș sau Petre Borilă. Relațiile acestora cu șefii lor de la Kremlin erau tipice epocii fanariote[92].

Acest patronaj de tip feudal, precum și șantajul folosit adesea de Moscova care amenința cu posibilitatea dezmembrării statului român au fost de natură să întărească naționalismul românesc. Încă din vara anului 1963, la Budapesta se colportau (nu întâmplător) zvonuri că frontiera româno-ungară ar putea fi revizuită în favoarea Ungariei[93]. Din acest motiv, Dej a fost singurul șef de partid comunist din Europa de Est care nu a participat la festivitatea organizată la 17 aprilie 1964 la Moscova, cu prilejul celei de a 70-a aniversări a lui Hrușciov. El i-a trimis pe Ion Gh. Maurer și Chivu Stoica[94].

Odată cu noul curs imprimat de București politicii sale față de Moscova, spectrul reînvierii revizionismului maghiar a început să fie alimentat în mod abil de Kremlin, în scopul descurajării oricăror revendicări românești în legătură cu Basarabia, Bucovina și ținutul Herța. Cu intensități mai mari sau mai mici în diferite momente, această amenințare a fost un motiv real de îngrijorare pentru liderii de la București care, temându-se să nu-și piardă puterea, au reacționat adesea în sensul punerii în discuție a Basarabiei, „cu scopul de a reaminti Uniunii Sovietice că, fiind o putere care stăpânește ea însăși un teritoriu românesc locuit de o numeroasă populație românească, nu prea are dreptul moral să acționeze ca un judecător în chestiunea minorității maghiare din România”[95].

Promovarea „Planului Valev”, în care România era redusă la o colonie agrară, publicarea memoriilor amiralului Horthy la Moscova şi încurajarea de către sovietici a tendinţelor naţionaliste maghiare în direcţia Transilvaniei au fost gesturi politice pe care Bucureştiul le-a resimţit vădit ostile. În acest context, vechile stereotipuri anti-ruse au revenit la ordinea zilei, iar problema graniței estice a României începe să fie pusă pe tapet, într-un mod oarecum surprinzător pentru o ordine atât de rigidă precum cea a blocului comunist[96].

Relațiile apropiate cu China – esențiale pentru ca liderii comuniști români să pună problema basarabeană în discuțiile cu sovieticii

Factorul care a permis Bucureștiului să se distanțeze de Moscova cu mai puțină teamă de reacția acesteia a fost schisma chineză, ostilitatea fățișă declanșată între atotputernica Uniune Sovietică și China comunistă, după ce, în octombrie 1961, Chou En-lai, șeful delegației Beijingului, a părăsit lucrările Congresului al XXII-lea al PCUS din cauza atitudinii brutale a lui Hrușciov față de comuniștii din Albania.

Așa cum arăta istoricul George Ciorănescu, „Reactualizarea litigiului basarabean și chiar fondarea premiselor diplomatice pentru o eventuală dobândire a teritoriului, ceea ce nu putea fi conceput în confruntarea bilaterală dintre România și Uniunea Sovietică, a devenit imaginabilă numai cu sprijinul unei supraputeri în stare să contracareze forța și presiunea Sovietelor”[97].

Evoluția graduală a apropierii româno-chineze a fost marcată de schimbul de numeroase delegații economice și politice în anii 1962-1963. Aceste contacte au fost pregătite încă de la începutul anilor ’60, când s-au pus bazele schimbului de informaţii şi chiar a unei colaborări operative între serviciile speciale româneşti şi cele chineze în scopul unor aranjamente politice, care au fost antamate de Emil Bodnăraş şi Kang-Sheng (şeful serviciilor secrete şi de securitate chineze). Cei doi fuseseră colegi la şcoala de agenţi a OGPU (GRU) de la Moscova, în anii 1934-1935 şi îşi aduseseră o contribuţie importantă la susţinerea intereselor Kremlinului în perioada care a urmat[98]. Numai că în 1964, ţările lor, China şi România,unde comunismul „ieşise victorios”, regimurile pe care le serveau evoluau spre o necesară şi chiar inevitabilă „direcţie proprie”, adică spre „emanciparea” de sub tutela paternalistă a Moscovei[99].  Prin acest canal informativ al lui Bodnăraş, guvernul comunist de la Bucureşti a realizat primele contacte şi întâlniri cu chinezii.

Relația tot mai apropiată dintre București și Beijing în această perioadă, trebuie înțeleasă din perspectiva susținerii reciproce a unor interese pe plan internațional. China a sprijinit Bucureștiul, încurajându-i „decizia de a nu ceda în fața presiunilor sovietice” pe parcursul următoarelor trei decenii, în timp ce România s-a opus cu fermitate excluderii Chinei din sânul comunității statelor socialiste și a îndemnat-o să își asume pe plan internațional un rol care să consolideze poziția ambelor țări în fața Moscovei. Bucureștiul a dat cea mai grea lovitură strategiei Moscovei de a izola China prin demersurile întreprinse în Occident în numele Beijingului[100].

În anul 1963 România semnează un nou tratat comercial cu China, dar nu reînnoiește acordul cu URSS, care prevedea baze pentru submarinele sovietice la Mangalia și instalații militare în Insula Șerpilor[101]. În același an, conducerea de la București nu a susținut cererea Republicii Populare Mongole de admitere în Tratatul de la Varșovia, în spatele căreia stădea interesul vădit al Kremlinului de a-și consolida pozițiile geostrategice în disputa cu China Populară.

 

Întâlnirea de la Pițunda – liderii sovietici sunt îngrijorați de „iredentismul românesc” în privința Basarabiei

Pentru prima dată, într-o formă explicită, problema Basarabiei a apărut în discuțiile româno-sovietice, la nivelul cel mai înalt, în urma unei vizite pe care o delegație oficială a României, condusă de Ion Gheorghe Maurer (delegaţie din care făcea parte şi Nicolae Ceauşescu), membru al Biroului Politic al CC al PMR, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, a efectuat-o în RP Chineză și RPD Coreeană, în perioada 3-10 martie 1964. După cum va relata ulterior I. Gh. Maurer, vizita la Beijing a avut scopul „de a face China să înţeleagă politica noastră ca o politică de ieşire de sub hegemonia sovietică. Să câştigăm, deci, sprijinul Chinei”[102]. Cu această ocazie, liderul chinez Mao Zedong, în discuțiile purtate cu delegația de stat a României, a abordat chestiunea teritoriilor românești ocupate de URSS, într-un context mai amplu cuprinzând problematica frontierelor și a relațiilor cu Uniunea Sovietică.

La reîntoarcerea de la Beijing spre București, delegația română, potrivit unui obicei mai vechi, a făcut o escală la Moscova, pentru a informa conducerea sovietică despre rezultatele vizitei în China. Întrucât primul secretar al CC al PCUS, Nikita Hruşciov nu se afla atunci la Kremlin, ci în Crimeea, delegația română s-a deplasat în regiune, pentru întâlnirea cu liderul sovietic. În ziua de 15 martie, la Pițunda (localitate cunoscută și prin denumirea de Gagra), delegația română a avut o convorbire cu Hrușciov asupra problematicii internationale, relațiilor bilaterale, dar au fost aduse în discuție și unele aspecte ale convorbirilor purtate de români cu delegația chineză, la Pekin.

Referitor la acest moment, Hrușciov notează în Memoriile sale : „Îmi amintesc că o delegație română a fost în China. Aceasta s-a întâmplat după ce noi înșine tocmai încetasem să vizităm pe chinezi, deoarece aceștia nu ne mai invitau. Pe drumul de reîntoarcere de la Beijing la București, delegația română a trecut prin Moscova. Am avut o discuție foarte prietenească și animată… A fost și ceva care ne-a speriat : «Chinezii ne-au spus că voi ne-ați luat Basarabia – au zis românii. Noi n-am avut decât să ascultăm, deși, evident, nu mai avem nevoie de Basarabia». Astfel, românii ne-au redat doar ceea ce auziseră de la chinezi, dar ei nu exprimaseră nici un dezacord în legătură cu ceea ce au spus chinezii despre Basarabia. Această conversație ne-a lăsat un gust amar. Începeam să-i suspectăm pe români că ne-ar purta pică pentru retrocedarea, după război, a Basarabiei la Uniunea Sovietică”[103]. În mod sigur, convorbirile purtate la Pițunda au fost de natură să agraveze suspiciunile liderilor sovietici în legătură cu „iredentismul românesc” în privința Basarabiei. Sesizând că Basarabia reprezintă motivul real pentru noua atitudine românească, Hrușciov avansa, în legătură cu aceasta, propria sa teorie : „Privind lucrurile din punct de vedere istoric, Moldova n-a făcut niciodată parte din statul român, care a luat-o de la noi după revoluție, când armata noastră era prea slabă ca să ne mai poată apăra de dezmembrare. Retrocedarea Moldovei după război nu a reprezentat altceva decât refacerea hotarelor noastre, care existau înainte de revoluție”[104].

La patru decenii de la aceste evenimente, iată cum relatează însuși Ion Gheorghe Maurer, despre declarațiile lui Mao Zedong : „Pentru istoricii lor, lucrurile erau cunoscute. În polemica angajată cu sovieticii, ei foloseau exemplul Basarabiei ca dovadă că sovieticii sunt cotropitori de pământuri străine. Noi nu avusesem cum ști dinainte că ei cunosc problema Basarabiei”[105]. Referitor la discuțiile purtate cu sovieticii, la Pițunda, fostul prim ministru al României, arată următoarele : „La un moment dat, Hrușciov a adus vorba despre momentul în care chinezii au spus că sovieticii ne-au luat Basarabia. Eu am tăcut. «Ce le-ai răspuns?», m-a întrebat Hrușciov. «Ce puteam să răspund?», am zis eu. Ceea ce însemna : «Ne-ați luat!». Hrușciov n-a mai zis nimic. Ce să mai fi zis. Amândoi știam de partea cui este dreptatea, dar noi nu eram sub puterea dreptății, ci a lor”[106].

Informațiile de care dispunem în acest moment ne permit să apreciem că, la întâlnirea de la Pițunda, discuția despre chestiunea Basarabiei a apărut în contextul dialogului mai amplu asupra dificultăţilor delimitării frontierei sovieto-chineze. Vorbind despre activitatea Comisiei mixte sovieto-chineze pentru definitivarea liniei de demarcație între cele două țări, Hrușciov a apreciat că „răscolirea” istoriei era contraproductivă, considerând că granițele trebuiau respectate ca atare : „Ce s-ar întâmpla dacă am revizui granițele cu Manciuria, cu Mongolia etc.? Asta nu ar constitui decât un prilej în plus de discuție. Cu atât mai mult această discuție nu-și are sensul în relațiile dintre țările socialiste”. Liderul de la Kremlin a adus ca exemplu cazul Basarabiei, spunând apoi : „Eu cred că nu trebuie să discutăm despre această problemă, că atunci în ţările socialiste ar trebui să se facă un plebiscit. Dacă românii ar ridica această problemă, eu personal aş fi pentru plebiscit şi să lăsăm popoarele să hotărască unde [sic!] vor să aparţină”[107]. În continuare, Hrușciov a atenționat asupra problemelor de frontieră ce ar fi existat între România și Ungaria, precum și a altor diferende teritoriale potențiale între țările socialiste[108]. Liderul sovietic relua, de fapt, același mod de gândire diversionist și provocator pe care îl expusese și în alte ocazii, cu privire la problema frontierelor României, punând într-o legătură directă cu iz șantajist chestiunea Basarabiei cu aceea a Transilvaniei. De reținut, de asemenea, că ideea plebiscitului era o cerință sovietică mai veche apărută în discuțiile din anii `20 ai secolului trecut, cu privire la legitimitatea actului Unirii Basarabiei cu România, prin hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918. Ea fusese avansată de delegația URSS la conferința sovieto-română de la Viena, din 29 martie – 2 aprilie 1924, fiind respinsă de reprezentanții diplomatici ai României.

Liderii comuniști români aveau și ei părerile lor în această problemă, uneori critice față de poziția sovietică, pe care și le exprimau în reuniunile restrânse ale conducerii activului de partid. Astfel, în ședința Biroului Politic al CC al PMR, din 23 iunie 1964, când a venit vorba de sugestia lui Hrușciov de a organiza un plebiscit în Basarabia, avansată din proprie initiativă la întâlnirea de la Pițunda, Gh. Gheorghiu-Dej a făcut o serie de comentarii : „Și chestiunea Basarabiei, cum a putut să fie aruncată așa? Cred că e o obsesie și nu întâmplătoare. Sunt multe de spus aici. Ce fel de plebiscit vreți să faceți? (…) Poate aceasta îl preocupă : plebiscitul. Apoi dacă este așa, trebuie să fie adusă populația de acolo ( de după Ural, unde a fost deportată o parte considerabilă a populației din Basarabia după anexarea sovietică din 1940 și după 1944 – n.n.), dacă dv. V-ați gândit la aceasta. Aduceți populația pe care ați izgonit-o de acolo și să faceți cu o comisie împărțeala și să vedem cum o să iasă?”[109]. Rezultă cât se poate de clar faptul că liderul comunist era la curent cu măsurile represive luate de sovietici în teritoriile românești ocupate și crunta politică de deznaţionalizare şi îndoctrinare a populaţiei dintre Prut şi Nistru, putându-se observa, în același timp, o anumită schimbare a modului său de gândire de la un profil internaţionalist habotnic specific anilor ’40-’50 la o evidentă sensibilitate naţională.

 

„Primăvara de la București”,aprilie 1964

În primăvara anului 1964, neînțelegerile româno-sovietice deveneau publice, la Moscova fiind oficializat – după cum am arătat – Planul Valev și puțin mai târziu, în urma plenarei lărgite a CC al PMR din zilele de 15-22 aprilie, fiind dată publicității Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale[110], cunoscută în istoriografie ca Declarația din aprilie 1964. De reținut că plenara lărgită a fost convocată anume de Gh. Gheorghiu-Dej, în intervalul de timp respectiv, tocmai pentru a nu pleca la reuniunea șefilor de partide comuniste, prilejuită de sărbătorirea liderului sovietic N. Hrușciov, la 16 aprilie 1964, cu ocazia împlinirii a 70 de ani.

În documentele oficiale românești din perioada următoare, declarația avea să fie denumită Rezoluția istorică din aprilie, iar în țările ocidentale ea era apreciată ca o adevărată Declarație de independență[111]. În acest document de mare amploare, PMR își arăta îngrijorarea în legătură cu neînțelegerile sovieto-chineze care aduseseră mișcarea comunistă internațională în pragul scindării, se pronunța pentru continuarea aplicării principiului coexistenței pașnice cu țările capitaliste, dar fără a renunța la lupta ideologică. În Declarație se menționa că la baza colaborării dintre partidele comuniste/muncitorești trebuie să stea principiile „neamestecului în treburile interne, independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi și avantajului reciproc”. De asemenea, se specifica faptul că „nu există și nu poate exista un partid «părinte» și un «partid-fiu», partide «superioare» și partide «subordonate», dar există marea familie a partidelor comuniste și muncitorești, egale în drepturi; niciun partid nu are și nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia și părerile sale… . Niciunui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o țară sau alta, și cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea unui partid”[112]. Invocând ca linie politică viitoare principiul formulat de Lenin cu privire la suveranitatea națională, Declarația reprezenta practic denunțarea relației de vasalitate față de Moscova. Documentul a fost redactat, încât să aibă priză la cât mai mulți membri ai comunității socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile Moscovei. Concentrându-se asupra unor principii generale, autoritățile de la București nu urmăreau doar să își sporească gradul de independență. Ele atacau dominația sovietică asupra Europei de Est și în cadrul comunității socialiste extinse[113].

Declarația din 22 aprilie 1964 era „încununarea unei politici începute după moartea lui Stalin și ea avea să reprezintă temelia strategiei politice a PCR (denumire reluată în 1965) atât în relațiile cu URSS și partidele „frățești”, cât și cu celelalte state, fie „capitaliste”, fie „nealiniate”[114]. Ea le-a creat românilor iluzia că, măcar pentru un timp, lumina nu avea să mai vină de la Răsărit. Într-adevăr, la 26 aprilie 1964 (ziua publicării Declaraţiei), buletinul meteo din „Scânteia” anunţa o „vreme relativ rece şi uşor instabilă, mai ales la începutul intervalului”[115]. Declarația a fost amplu dezbătută în adunări de partid la diferite niveluri din instituții și întreprinderi din țară, unde s-a pus în discuție tratamentul indacvat aplicat României, poporului său și partidului de puterea sovietică. Au fost analizate multe dintre „momentele de asistență nesolicitată din partea Moscovei și de amestec nedorit al autorităților sovietice în problemele interne ale partidului și ale statului, începând din anii 1920 și sfârșind cu anii 1960”, precum și „furtul” comis prin Sovromuri, problema Basarabiei, dar și furtul impresionantului tezaur românesc trimis în Rusia pentru a fi păstrat, în timpul Primului Război Mondial[116]. Mai mult, declarația lansa câteva întrebări în direcția Moscovei, într-o serie de probleme de securitate care justificau dominația sovietică asupra Europei de Est, cât și a comunității socialiste mai largi. De exemplu, se solicita încheierea „tratatului german de pace” și transformarea Balcanilor „într-o zonă a păcii și cooperării internaționale” (fără a face referire la o zonă liberă de arme nucleare) și susținea chiar „să i se acorde neîntârziat Republicii Populare Chineze locul din cadul Națiunilor Unite”[117].

Raportul detaliat al întâlnirilor publice pe marginea Declarației a provocat furie la Moscova, dar oficial conducerea URSS a avut, la început, o atitudine ce poate fi caracterizată drept „rezervată”. Nedorind să facă prea mult zgomot în public, N. Hrușciov a decis să prelucreze partidele comuniste și muncitorești, orientându-le contra României, pe care a învinuit-o de „naționalism”[118]. Documentul a fost neglijat de către țările din blocul statelor socialiste, cu excepția Iugoslaviei și Poloniei, care l-au publicat.

 

Liderii români cer explicații conducerii sovietice pentru „jocul la două capete” practicat în chestiunea Basarabiei și cea a Transilvaniei

Între 26 mai și 9 iunie 1964, o delegație oficială română, în frunte cu Chivu Stoica, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Conducerea sovietică, reprezentată de A. Mikoian, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, N. Podgornâi și Iuri Andropov, secretari ai CC al PCUS, și-a exprimat nemulțumirea față de conținutul Declarației din aprilie și de faptul că în cadrul adunărilor organizațiilor de partid ale PMR „s-a pus problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord”. Partea sovietică era de părere că în România erau revizuite bazele relațiilor cu URSS, ignorându-se rolul „eliberator” al armatei sovietice, întreținându-se o „stare de spirit antisovietică”, fiind susținute „acțiunile cu caracter naționalist”[119].

În perioada 7-14 iulie 1964 s-a aflat la Moscova o delegaţie mai reprezentativă din România în frunte cu Ion Gh. Maurer, şi cu participarea lui Emil Bodnăraş, care a purtat discuții cu primul ministru al URSS, Alexei N. Kosîghin și Nikolai Viktorivici Podgornîi, membru al Prezidiului, secretar al CC al PCUS. În ședința din 9 iulie, în contextul discuțiilor despre „planul Valev” și alte aspecte ale relațiilor bilaterale, primul ministru român a abordat „una dintre cele mai grele probleme” din sfera raporturilor cu URSS, problema Basarabiei. Șeful delegaţiei române se întreba cu acest prilej: „De ce în Uniunea Sovietică se crede că România are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică? De ce în Uniunea Sovietică se crede că în România se revendică Basarabia? Ce fapte, ce declaraţii, ce atitudine din partea României, a factorilor ei responsabili justifică asemenea credinţe în Uniunea Sovietică? Pentru că noi ne-am întâlnit cu aceste probleme, întâi foarte mulţi dintre oamenii noştri care au venit aici au fost întrebaţi: Este adevărat că voi revendicaţi Basarabia?”[120].

Intervenind în discuţie, Emil Bodnăraş, membru al delegaţiei române, participant la întâlnirea de la Piţunda, a menţionat că în convorbirile purtate cu Nikita Hruşciov delegaţia română nu a acordat o atenţie deosebită acestui aspect, mirându-se doar de „punerea problemei”, dar că, ulterior, după ce această chestiune a revenit în întrebările puse de unii cetăţeni sovietici în convorbiri cu studenţii români aflaţi la studii în URSS, conducerea română a încercat să clarifice natura acesteia. „Să ne lămurim – declara Bodnăraş – dacă la dv. s-a format vreo părere că România socialistă a pus, pune sau intenţionează să pună problema Basarabiei sau probleme teritoriale”[121].

Pentru clarificarea lucrurilor, demnitarul român a amintit o cuvântare a lui Nikita Hruşciov rostită la 7 martie 1959, la cea de-a IX-a Conferință muncitorească pan-germană de la Leipzig, în care acesta a abordat problemele teritoriale existente între ţările socialiste. Printre altele, liderul sovietic precizase că „o parte din actualul teritoriu al RSS Moldoveneşti a fost cotropită de regele român şi la un anumit moment a fost din nou realipită la teritoriul sovietic. Între Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română nu se iveşte însă niciun litigiu de frontieră, deoarece cele două ţări ale noastre sunt socialiste şi sunt călăuzite de interese comune, merg spre acelaşi ţel – comunismul. Dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părţi a populaţiei României nu există oameni care să considere că Moldova este o parte a României”[122].

Bodnăraș a reprodus pasaje din discursul rostit de N. Hrușciov la conferința sus-amintită, în care liderul sovietic a atacat atât subiectul Basarabiei, cât și cel al Transilvaniei. Acest fapt a surprins Biroul Politic al CC al PMR, care nu a înțeles nici atunci și nici până în ziua discuției de la Moscova „ce sens a avut să fie ridicate probleme teritoriale, mai ales atunci când ele sunt rezolvate”[123]. Emil Bodnăraș a apreciat drept „inoportună” punerea unor astfel de probleme, reproșând părții sovietice faptul că nu a solicitat în prealabil punctul de vedere românesc. „Noi n-am fi sfătuit să se vorbească public despre frontiere” – a arătat el, aducând drept exemplu declinarea invitației „tovarășilor moldoveni” de a vizita Chișinăul și RSS Moldovenească de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, tocmai pentru a nu oferi „nici cel mai neînsemnat prilej de a manifesta alte interese pentru Moldova Socialistă decât se cuvin în cadrul relațiilor noastre principiale, ca state, care între ele și-au rezolvat toate problemele”[124].

Făcând o aluzie directă la „jocul la două capete” pe care îl practicau liderii sovietici, conducerea română întreba „ce nevoie a fost ca în contextul cuvântului tov. Hrușciov de la Leipzig, Transilvania să apară ca o problemă”, care a fost rezolvată de istorie prin tratatele existente? Drept probe pentru poziția duplicitară sovietică, liderii români au evocat faptul că, în anii 1963 și în 1964, turiștii din URSS care vizitau România au răspândit niște hărți pe care teritoriul românesc era ciuntit. Aceste hărți au fost puse pe masă în fața delegației sovietice. Bodnăraș a criticat, cu acest prilej, și ideea de plebiscit, lansată de Hrușciov, cu scopul de a rezolva problemele teritoriale între țările socialiste[125].

 

Conducerea sovietică reproșează liderilor români folosirea denumirii „Basarabia”, în loc de „RSS Moldovenească”

În ziua următoare a discuțiilor de la Moscova, pe 10 iulie 1964, problema Basarabiei a fost reluată, după ce N. Podgornîi, referindu-se la „zvonurile” despre afirmațiile unor studenți sovietici pe chestiunea în speță, care fuseseră aduse drept exemplu de delegația română, a declarat că în România s-ar admite ideea că un stat socialist poate merge înainte și fără Tratatul de la Varșovia. În răspunsul său, Ion Gheorghe Maurer a arătat că partea română a invocat cazuri concrete când cetățenii sovietici întrebau direct dacă România revendică Basarabia. Față de menționarea numelui de Basarabia, primul ministru al URSS, Alexei N. Kosîghin a reacționat într-o manieră dură și intempestivă, imputând părții române că nu folosește „denumirea oficială” de RSS Moldovenească, deși în intervențiile sale, Emil Bodnăraș vorbise și despre „Republica Moldovenească”, și despre „Moldova Socialistă”. Kosîghin i-a cerut, practic, lui Maurer să nu mai pronunțe numele Basarabia și să folosească, în mod exclusiv, termenii consacrați în URSS despre RSS Moldovenească, ca o republică aparte, cu un „popor moldovenesc, cu un Comitet Central și un guvern”[126].

Pentru a depăși momentul de tensiune indus de Kosîghin, Maurer a precizat că se avea în vedere „acel teritoriu care s-a numit Basarabia”, dar primul ministru sovietic a insistat asupra folosirii denumirii „actuale” de RSS Moldovenească. Invocând faptul că „republica moldovenească” se întindea și dincolo de Nistru, în zona transnistreană, Maurer a propus formula „acea parte a Republicii Moldovenești dintre Prut și Nistru”.

Pentru a-și impune punctul de vedere, Kosîghin a recurs la un alt „argument”, susținând că, dacă moldovenii ar auzi că autoritățile române vorbesc de Basarabia, s-ar simți ofensați, dat fiind că „sunt un popor care face parte din Uniunea Sovietică”, căruia „trebuie să i se dea ce i se cuvine”. Maurer a găsit, însă, „contraargumentul” pe loc, invocând faptul că nimeni altul decât Hrușciov a folosit denumirea de Basarabia, în discuțiile de la Pițunda, din martie 1964, când a și propus un plebiscit în această provincie.

S-a iscat apoi o controversă, atât Kosîghin, cât și Podgornîi contestând faptul că Hrușciov s-ar fi referit la prezentul Basarabiei, ci la trecutul acesteia, propunându-se verificarea stenogramei discuției de la Pițunda, pentru a se stabili veridicitatea celor exprimate de liderul sovietic. În acest moment al discuției, Ion Gh. Maurer a ținut să precizeze că, din toată această polemică, nu trebuie să rezulte că România ar avea „probleme teritoriale cu Uniunea Sovietică”. Kosîghin s-a arătat mulțumit de această abordare, discuția părând că se încheie în această notă.

Simțind nevoia să-l lămurească pe Maurer în privința necesității utilizării denumirii de RSSM, Podgornîi a ținut să precizeze : în România trebuie să se știe și, implicit, să se țină cont că „nu există un astfel de teritoriu – Basarabia”, iar la tratativele oficiale să fie folosit „termenul potrivit”, cel de RSS Moldovenească. Față de observația lui Maurer că RSSM cuprindea și o fâșie de teritoriu din stânga Nistrului și că denumirea de Moldova Sovietică nu permitea delimitarea delimitarea părții basarabene, care făcea subiectul discuției, Podgornîi a cerut expres să fie folosită denumirea „oficială” de „Republică Moldovenească”. În cele din urmă, Maurer a căzut de acord cu această cerință, spre satisfacția părții sovietice[127].

Convorbirile au fost reluate a doua zi, pe 11 iulie 1964, când N. Podgornîi a invocat „anumite știri” parvenite din România precum că „se ridică pretenții față de o parte din teritoriul Moldovei Sovietice”, dar Uniunea Sovietică nu acorda „nici o importanță acestor zvonuri”. Partea sovietică a primit cu satisfacție declarația primului ministru Maurer precum că România nu avea „nici un fel de pretenții teritoriale” față de URSS, dar se arăta contrariată de afirmațiile acestuia potrivit cărora problema Basarabiei se punea nu în România, ci în URSS, și nu de cetățenii români, ci de cei sovietici. „Noi, din păcate, n-am înțeles ce scopuri și intenții ni se atribuie în legătură cu aceasta. RSS Moldovenească intră în componența URSS. De unde și până unde să facem noi tapaj în jurul acestei probleme, pentru că nimeni nu va crede că vrem să răpim Moldova de la noi înșine. Este un lucru straniu. Cum să ridicăm noi problema pretențiilor față de Moldova, atunci când ea este în componența URSS? De la cine s-o luăm? Noi suntem în toate mințile și asemenea sarcină nu ne punem”, se arăta contrariat Podgornîi. El a ținut să sublinieze, totodată, că partea sovietică nu a găsit nici în stenograma discuţiei de la Piţunda, nici în cuvântarea lui Hruşciov de la Leipzig „niciun fel de aluzii care ar fi dat prilej să se facă afirmaţii despre prezenţa anumitor neînţelegeri referitoare la probleme teritoriale” dintre cele două ţări şi, cu atât mai puţin, în problema unor pretenţii teritoriale dintre ele. „În aceste documente – a continuat liderul sovietic – problema frontierei dintre URSS şi România se pune tocmai pentru a ilustra ideea că frontierele existente între ţările socialiste le considerăm intangibile”[128].

Desfășurate timp de o săptămână într-o atmosferă tensionată, aceste discuții au fost menite, din punctul de vedere sovietic, potrivit expresiei lui A.N. Kosâghin, ca „boala să nu pătrundă în interior”. În ultima zi a vizitei delegației române la Moscova, pe 13 iulie 1964, a avut loc o întâlnire cu primul secretar al PCUS, N. Hrușciov, dar în cursul discuțiilor chestiunea „teritorială” nu a mai fost abordată. Acesta a ținut să le spună, însă,reprezentanților României : „Dacă nu vreți să întrețineți prietenie, nu trebuie, se poate și fără asta, dar să nu se facă scandal”[129]. Liderul sovietic a dezaprobat publicarea în presa română a articolului critic publicat în revista „Viața Economică”, la adresa „planului Valev”, pe care însă nici nu-l citise (?!), menționând că o astfel de reacție nu avea cum să contribuie la păstrarea unor relații bilaterale „curate” și la manifestarea respectului „față de granițe”[130]. La aceste convorbiri finale, din partea română a vorbit cu Hrușciov în special doar Emil Bodnăraș, bun cunoscător al limbii ruse, tonul discuției îndemnând la depășirea momentelor controversate în raporturile bilaterale și la consolidarea prieteniei sovieto-române. Era evident, însă, că relațiile dintre cele două țări înregistraseră o bruscă deteriorare[131].

 

Regimul eliberează deținuții politici, dar în același timp intensifică măsurile față de practicile „stăpânului” de la Kremlin

Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puţin timp după elaborarea „Declaraţiei de independenţă”, o dată cu decretele de eliberare a deţinuţilor politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două preţioase obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi câştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deţinuţilor politici –avea să-şi amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu– s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranşe şi a întâmpinat opoziţia unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase[132].  Prin decretele 176, 310 şi 411 din aprilie – iulie 1964 , au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).

Odată cu „Declaraţia de independenţă”, conducerea PMR a adoptat și o serie de măsuri mai active faţă de practicile „stăpânului” dela Kremlin. Memorialistul Gheorghe Manea, fost ofiţer de contrainformaţii,mărturiseşte că: „dacă până în 1964 Serviciul de Contrainformaţii Militareavea în atenţia sa acţiunile de spionaj ale serviciilor secrete din SUA,Anglia, Franţa, RFG, Israel etc, în urma Declaraţiei din aprilie 1964 a PMR a apărut o nouă ţintă: Serviciile de spionaj ale URSS. În aceste condiţii,serviciile de informaţii sovietice nu mai aveau controlul direct aşa cum se întâmpla înainte, iar acum căutau să penetreze informativ prin recrutări deagenţi sau prin folosirea acelora care erau recrutaţi mai înainte”[133]. Imediat după publicarea „Declaraţiei din aprilie” (1964) a PMR, a început o campanie de prelucrare a documentului în organizaţiile de partid din instituţii şi întreprinderi, precum și în adunări cu grupuri largi de intelectuali, unde celor prezenți li se „dezvăluiau” fapte și date care dovedeau că Uniunea Sovietică încălcase „grosolan” independenţaRomâniei, că îi exploatează nemilos resursele prin Sovromuri în primul rând şi că întreaga ei politică faţă de România nu fusese decât o continuare a celei practicate de Rusia ţaristă[134].

Între timp, Bucureștiul a încetat toate acțiunile de cooperare informativă formale sau informale cu rețeaua informativă a Tratatului de la Varșovia, blocând noile scheme de coordonare sovietice în momentul lansării lor și încercând să prevină integrarea sub egidă sovietică. După primirea unui raport al Direcției de Informații Militare (DIM) privind diferite propuneri în acest sens, la sfârșitul anului 1964, primul ministru Ion Gh. Maurer a dispus ca DIM „să nu permită crearea în acest mod a unui nou organism cu atribuții de coordonare. În general, nu trebuie să creăm organisme cu atribuții de coordonare generală. Legăturile bilaterale sunt mai indicate în acest caz”[135].

În decembrie 1964, la un an și jumătate după ce îi sugerase lui Hrușciov ca Moscova să își retragă rețelele clandestine de spionaj de pe teritoriul statelor socialiste, Bucureștiul a șocat din nou Moscova declarând public că se simte „nevoia” de schimbare în procesul decizional care implica statele membre ale Tratatului de la Varșovia[136].

În acea perioadă, analiști occidentali considerau că Bucureștiul devenise mult mai independent față de Moscova decât Belgradul și era deja pe cale să stabilească legături militare mai „lejere”. Așa cum arată studii recente, în iulie 1964, CIA care, în mod obișnuit, era destul de precaută când venea vorba de România a afirmat că „succesul înregistrat de aceasta în încercarea sa de a-și apăra interesele naționale poate inspira acțiuni similare din partea statelor est-europene”[137].

 

Sprijin chinez pentru România în chestiunea Basarabiei

Atitudinea Bucureștiului de independență față de Moscova este tot mai mult încurajată de Beijing, care încearcă să asocieze revendicările românești față de Uniunea Sovietică cu cele chineze din Orientul Îndepărtat. De menționat că oficiosul Partidului Comunist Chinez, „Jenminjibao”, publicase încă din 1960 referiri la acest subiect, pentru a indica politica constant agresivă pe care ruşii au practicat-o la adresa ţărilor din jur.

Poziția chineză în această chestiune, a fost exprimată în cea mai dezvoltată formă de liderul chinez Mao Zedong, în aceeași zi de 10 iulie 1964 (curioasă coincidență), când la Moscova delegațiile română și sovietică se confruntau pe tema Basarabiei, așa cum am arătat mai sus. În acea zi, președintele chinez a introdus în „circuitul public” chestiunea „teritorială” dintre URSS și România, cu ocazia unei întrevederi cu delegația parlamentarilor socialiști japonezi, în prezența a 32 de jurnaliști niponi. La rugămintea unuia dintre membrii delegației nipone de a se pronunța în privința insulelor Kurile, pierdute după cel de-al Doilea Război Mondial de Japonia, Mao Zedong a dat un amplu răspuns, în care a arătat: „Pământuri cucerite de sovietici sunt foarte multe. Conform Hotărârii de la Yalta, Uniunea Sovietică, sub pretextul garantării independenței Mongoliei, a ocupat în realitate această țară… În 1954, când Hrușciov și Bulganin au fost la noi, în China, noi am pus această problemă, dar ei au refuzat să discute. Ei și-au declarat teritoriu propriu o parte a României. Despărțind o parte a Germaniei de Est, sovieticii au alungat populația locală în partea de Vest a Germaniei. Luând o parte din teritoriul Poloniei, ei au alipit-o la Rusia, iar drept compensație le-au dat polonezilor o bucată din Germania de Est. Același lucru l-au făcut și în Finlanda. Ei au despărțit și au luat tot ce au putut dezmembra. Chiar declarau că regiunea Sintzian și teritoriul din nordul bazinului fluviului Amur trebuie alipite la URSS… Uniunea Sovietică ocupă un teritoriu de 22 de milioane km2, pe când populația ei constituie doar numai 200 milioane de oameni. Japonia având un teritoriu de numai 370 000 km2, are o populație de 100 milioane de persoane. Cu aproximativ 100 de ani în urmă, teritoriul de la răsărit de lacul Baikal din Siberia a intrat în componența R usiei și de atunci Vladivostok, Habarovsk, Kamceatka ș.a. au trecut evident și în componența Uniunii Sovietice. Noi încă nu le-am prezentat pretențiile noastre asupra anumitor teritorii. Cât privește Insulele Kurile, aici pentru noi totul e clar : acestea trebuie retrocedate Japoniei”. După enumerarea teritoriilor ocupate de URSS, liderul chinez a declarat că sovieticii „și-au însușit o parte din România” [138], fără a preciza însă care este această parte. Referirea la Basarabia și Nordul Bucovinei era însă mai mult decât evidentă.

Pe 11 august 1964, presa japoneză a publicat în detaliu acest interviu, care a avut apoi un amplu ecou internațional, diferendul teritorial sovieto-chinez devenind astfel public. Tot în 1964, ambasada Chinei de la București difuzează o hartă a României cuprinzând și Basarabia[139].

Prezidiul CC al PCUS la ședința din 19 august 1964 a însărcinat MAE al URSS și Secția CC al PCUS pentru relații cu partidele comuniste din țările socialiste să elaboreze teze de principiu pentru soluționarea pașnică a diferendelor teritoriale sau de frontieră între țările socialiste. Comentarii în presa sovietică pe această temă au apărut la începutul lunii septembrie 1964. Ziarul „Pravda” a publicat, pe 2 septembrie, editorialul „În legătură cu discuția lui Mao Zedong cu grupul socialiștilor japonezi”, în care se arăta că „dacă granițele Rusiei țariste se stabileau de politica acaparatorilor imperialiști, granițele Uniunii Sovietice s-au fixat în urma exprimării benevole a voinței popoarelor în baza principiului autodeterminării libere a națiunilor” și că aceste popoare „nicicând și nimănui nu vor permite să atenteze la dreptul lor de a-și alege destinul”[140]. Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSS Moldovenească a început o amplă campanie de „prelucrare” a acestui material. În campania din RSSM de combatere a tezelor „revizioniste” ale liderului chinez accentul era pus pe faptul că teritoriul dintre Prut și Nistru „a intrat” în componența Imperiului Rus „aproape cu o jumătate de veac înainte de formarea regatului român”, pe presupusul rapt al Basarabiei de către România la 1918 și pe actul „de justiție” din 28 iunie 1940, când Basarabia „a fost reunită pe cale pașnică la Patria Sovietică”. Aceste teze erau adresate atât președintelui Mao Zedong care vorbise despre teritoriile adjudecate de sovietici pe seama României, dar, în egală măsură, și liderilor români, al căror nou curs politic „nu mai oferea previzibilitatea de altă dată în raport cu marele vecin din Răsărit”[141].

La Plenara CC al PCM din 5 septembrie 1964, primul secretar Ivan I. Bodiul declara : „Poporul moldovenesc cu revoltă și indignare a aflat despre declarațiile provocatoare, șoviniste ale lui Mao Zedong în problemele teritoriale. Fiecare elev știe că teritoriul Basarabiei a intrat în componența Rusiei aproape cu jumătate de veac înainte de formarea regatului Român. Acest teritoriu nu s-a aflat nici odată în cadrul României, cu excepția celor 22 de ani de ocupație silnică”. Pentru a „argumenta” aceste aserțiuni, liderul comuniștilor moldoveni îl invoca pe V.I. Lenin care afirmase că „ocuparea Basarabiei de România este o violare a populației basarabene”, exprimându-și „protestul vehement împotriva ocupării acestei părți a Patriei noastre”[142]. Pentru a sublinia „caracterul unanim și univoc” al condamnării poziției conducătorului chinez de către cetățenii RSSM, Ivan I. Bodiul făcea referire la spusele colhoznicului T. Gașco din artelul agricol „Put Lenina” („Calea lui Lenin” în limba rusă), raionul Fălești, de lângă Prut, care declarase că : „Noi moldovenii, care am trăit ani îndelungați sub jugul boierilor români, credem că Mao Zedong și-a propus scopul provocator de a aprinde spiritele ant isovietice, speculând pe simțămintele naționaliste ale celor mai reacționare forțe. Acest lider nu știe că în toți anii ocupației boierii români au ținut poporul nostru în sărăcie, întuneric și ignoranță. Schingiuiau țăranii pentru cea mai mică nesupunere, îi alungau de pe ultimul petic de pământ. Numai după reunirea Basarabiei cu Patria-mamă, noi am respirat cu pieptul plin de cetățeni ai marii țări a Sovietelor”[143]. Vorbind în numele întregii populații din RSSM, I.I. Bodiul respingea cu fermitate „clevetirea celor care își bagă nasul nu în oala lor, care vor să ne certe cu vecinii – cu oamenii muncii din Republica populară Română”, subliniind că „poporul moldovenesc a obținut libertatea adevărată și progresul numai mulțumită victoriei puterii Sovietice, conducerii înțelepte a partidului Comunist și marelui ajutor al popoarelor frățești ale Uniunii Sovietice”. În final, el își exprima convingerea că RSS Moldovenească va rămâne „pe vecie în familia prietenoasă a popoarelor sovietice”[144].

Aceste teze erau reiterate de liderul comuniștilor moldoveni și în câteva articole publicate în organele centrale de presă ale CC al PCUS, precum „Kommunist” și „Pravda”, consacrate împlinirilor înregistrate de RSSM în ajunul celei de-a 40-a aniversări „de la crearea statalității naționale sovietice socialiste moldovenești și a Partidului Comunist al Moldovei”[145]. Potrivit lui Bodiul, ceasul istoriei „poporului moldovenesc” a pornit în sec. al IX-lea, când triburile slave ale ulicilor și tiverților „se așează pe Nistru”, punând bazele unei „prietenii” de veacuri, deși statul moldovenesc medieval a apărut pe la 1359. La 1812, Basarabia „a fost eliberată de sub jugul otoman”, unindu-și destinul cu cel „al fratelui său mai mare – poporul rus”. În 1918, România „burghezo-moșierească”, cu ajutorul „direct” (?!) al SUA, Angliei, Franței, dar și al „organizației burghezo-naționaliste contrarevoluționare «Sfatul Țării», a rupt Basarabia de la trupul tinerei Patrii Sovietice, reprezentând „un eveniment istoric remarcabil în viața poporului moldovenesc”, iar la 28 iunie 1940, statul sovietic reușea să înfăptuiască „pe cale pașnică reunirea (!?) Basarabiei cu URSS”. În continuare, I.I. Bodiul arăta că la 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea cu privire la transformarea RASS Moldovenești în Rss Moldovenească, ca republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, deși ulterior teza oficială în legătură cu această dată va insista asupra „formării” RSSM. După război, odată cu restabilirea puterii sovietelor în RSSM, într-un interval scurt „s-au afirmat relații de producere noi, a luat sfârșit procesul de formare a națiunii moldovenești sociualiste” (?!), au fost atinse „noi culmi în dezvoltarea social-economică și culturală”[146].

Pe 12 octombrie 1964, în stânga Prutului se marcau cu fast 40 de ani de la formarea RSSM și PCM. Sosit la Chișinău, cu un mesaj de felicitare adresat de conducerea sovietică de vârf participanților la ședința solemnă a CC al PCM și Sovietului Suprem al RSSM, organizată cu acest prilej, N. Podgornîi a făcut o declarație în care, între altele, i-a înfierat pe „scizioniștii din Beijing care ridică din nou disprețuitul drapel al troțkismului”, apreciind că în acțiunile acestora „s-au contopit aventurismul mic burghez și șovinismul de mare putere, care pricinuiesc o daună enormă statului socialist, întregii mișcări comuniste și revoluționare, poporului chinez însuși”[147].

Așa cum observa istoricul american Robert King, „susținerea de către Mao a revendicărilor României în problema Basarabiei” a fost „puternic resimțită din punct de vedere sovietic”[148]. Documente date de curând publicității arată faptul că organele KGB indicau drept posibil ca declarațiile lui Mao să fie inspirate de București : „Conducerea Partidului Comunist Român nu-și dezvăluie public pretențiile teritoriale; dar face totul pentru a demonstra că, istoric, etnic și în alte moduri, Moldova și regiunea Cernăuți aparțin României. Declarația făcută de Mao în conversația cu socialiștii japonezi despre acapararea ilegală de către URSS a Basarabiei a fost creația României. Ziarul francez Le Monde a publicat două articole în care erau prezentate îndoieli referitoare la legalitatea includerii Basarabiei în Uniunea Sovietică. Nu este imposibil ca inițiativa publicării articolelor să vină din România”[149].

Declarațiile liderului chinez vor face obiectul unor „critici aspre” din partea istoricilor de genul lui A.M. Lazarev, care se va exprima în acest mod : „La moara falsificatorilor istoriei toarnă apă și unii activiști care îndrăznesc să se autointituleze marxist-leniniști. Se știe că în anul 1964…Mao Zedong a declarat în mod ațâțător că Uniunea Sovietică, pasămite, «și-a însușit o parte din teritoriul României». Intenția dușmănoasă și absurditatea acestui atac sunt atât de evidente, încât nu merită, pur și simplu, să depunem eforturi și să acordăm spațiu pentru infirmarea lui”[150]. Argumentul „academicianului” sovietic era într-adevăr …zdrobitor, astfel încât nici noi nu-i vom acorda …spațiu. În ceea ce privește obiectivele vizate de liderii comuniști români, în cadrul acțiunilor de mediere a conflictului chino-sovietic, istoricul american Stephan Fischer-Galatzi sintetiza astfel : „Unii consideră că românii au folosit ocazia de a sprijini poziția Rusiei vis-à-vis de China, în schimbul consimțământului eventualei restituiri a Basarabiei. Alții sunt de părere că românii au încercat să-l determine pe Hrușciov de a reconsidera prețul păcii în lumea socialistă, permițând Bucureștiului să reînnoiască efortul de mediere și, în caz de succes, recompensând pe români cu Basarabia, pentru bune oficiii”[151]. Un lucru este evident în orice caz : Bucureștiul a înțeles că poate trage foloase de pe urma conflictului chino-sovietic, ce dobândise notorietate internațională. Obiectivele vizate nu se limitau doar la mai multă autonomie, stipulată în Declarația din aprilie 1964, ci era luată în calcul și perspectiva pe care aceasta o oferea pentru redeschiderea problemei Basarabiei.

Nu întâmplător, documentele de partid sovietice consemnau faptul că, „prin ațâțarea pasiunilor naționale, conducătorii chinezi au reușit să lase amprenta lor asupra politicii României care s-a definit acum în lagărul socialist ca un stat care, sub pretextul apărării suveranității sale, la care nimeni și niciodată nu a atentat, provoacă discordie în comunitatea țărilor socialiste, se abate tot mai mult de la acțiuni coordonate în politica internațională, dă uitării principiile de clasă în relațiile cu țările capitaliste”[152].

 

O abilă orchestrare a deschiderii litigiului. Publicarea lucrărilor lui Marx și Engels despre români

Se poate vorbi chiar de o abilă orchestrare a redeschiderii litigiului pe tema Basarabiei[153]. Mai întâi, a fost o etapă de pregătire diplomatică, constând în asigurarea sprijinului unei mari puteri mondiale (China). A urmat apoi pregătirea ideologică, declanșată prin denunțarea fățișă și publică a „lozincilor false” din perioada interbelică și după cel de-al doilea război mondial. Politica separatistă din 1924 a PCR, care susținuse teza că Basarabia trebuie retrocedată Uniunii Sovietice a fost denunțată după 40 de ani, prin argumentul că această poziție fusese impusă de Komintern.

În contextul eforturilor Bucureștiului pentru fundamentarea ideologică a litigiului cu Moscova în legătură cu teritoriile românești ocupate de URSS, descoperirea unor manuscrise inedite ale lui Karl Marx în arhiva „Institutului internațional de istorie socială” din Amsterdam în care „părintele comunismului” condamna în cuvinte aspre politica rusească față de principatele române Moldova și Țara Românească și îndeosebi „răpirea și ocuparea Basarabiei” au reprezentat o adevărată mană cerească pentru obiectivul urmărit. Însemnările în manuscris ale lui Marx pe marginea lucrării istoricului francez Elias Regnault, „Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes” (1855), care aveau ca sursă scrierile lui N. Bălcescu, Ion Ghica și I. Eliade Rădulescu, precum și studiul unui autor englez necunoscut, erau bune pentru tipar încă din anul 1961, dar conducerea PMR a considerat că adevărul în chestiunea Basarabiei nu se putea rosti în condițiile de atunci, pentru că ar fi antrenat inevitabil o dispută cu o mare putere care ar fi acuzat imediat România de intenția de revizuire a granițelor statornicite[154]. Promotorii liniei naționale au apreciat că metoda cea mai potrivită din punct de vedere tactic „ar fi aceea de a găsi argumente în interiorul sistemului” și ele au fost găsite la cei doi clasici ai învățăturii marxiste – Marx și Engels”[155]. Combaterea clasicilor marxism-leninismului era o treabă deloc ușoară și destul de delicată pentru conducerea primei țări a „socialismului victorios”.

Pornind de la unele declarații ale lui N. Hrușciov, din decembrie 1963, referitoare la posibilitatea modificării pe cale pașnică a graniței româno-maghiare[156], liderii de la București au repus în discuție problema teritoriilor românești ocupate în 1940 de către URSS. La ședința Biroului Politic al CC al PMR din 20 ianuarie 1964, Gh. Gheorghiu-Dej a vorbit despre ocuparea de către URSS a Basarabiei și Nordului Bucovinei în iunie 1940, referindu-se la Pactul Ribbentrop-Molotov. Totodată, a cerut publicarea lucrării lui Marx Însemnări despre români. Manuscrise Inedite : „Ceea ce mi se pare deosebit de important – menționa liderul de partid din RPR – sunt câteva lucrări la care noi nu le-am dat drumul și trebuie să le dăm. Este lucrarea lui Marx. Trebuie să-i dăm drumul în masă. Avem scrisoarea de la Institutul «Marx-Engels-Lenin» (din Amsterdam – n.a.) care atestă valabilitatea textului acestei lucrări”. Gh. Gheorghiu-Dej a cerut ca scrisoarea „să se păstreze undeva într-un loc, să nu dispară, cum au dispărut și alte documente”[157]. Grăbirea publicării criticilor dure exprimate de Marx la adresa ocupării Basarabiei de către Rusia țaristă a fost determinată și de faptul că, în 1963, puterea sovietică aniversase pe Boris Stefanov (fost secretar general al partidului comuniștilor din România în perioada 1936-1940), iar în 1964 tocmai era „comemorat” Bela Kun, liderul bolșevic al „Republicii Sfaturilor” din Ungaria anului 1919, ambii fiind fervenți susținători ai fragmentării României.

După cum remarca publicistul german Hans Hartl, în anul 1964 s-a ajuns în problema Basarabiei la o denunțare fățișă și publică a „lozincilor false” din perioada dintre cele două războaie și după cel de-al Doilea Război Mondial, iar acest eveniment a fost marcat cu o „nouă bătaie de tobă plină de efect”[158]. Aceasta a constat în publicarea, în mai 1964, la editura Academiei de Științe a Republicii Populare Române, a lucrării Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), ediție coordonată de acad. Andrei Oțetea și prof. Stanisław Schwann. Așa cum arătau cei doi editori, era vorba de patru manuscrise ale lui Karl Marx, care fuseseră descoperite în arhiva Institutului internațional de istorie socială din Amsterdam. Acestea conţineau o serie de remarci critice la adresa politicii ţariste față de principatele române Moldova și Țara românească și, îndeosebi, „răpirea și ocuparea Basarabiei” (p. 107). Din numeroasele aprecieri de acest gen cuprinse în lucrare menționăm următoarele :

„Abia au plecat austriecii din Țara Românească și rușii sub Suvoroff au intrat. Țara este dată pradă focului și jafului de către aceștia; Brăila este în flăcări”. (p.104)

„Presiunea sa (a Rusiei – n.r.) asupra Divanului era irezistibilă. Rusia obținea în 1802 un hatișerif, care trebuia să dovedească românilor că era tot atât de puternică pentru a face bine, cât și pentru a face rău”. (p. 105)

„În aceeași vreme, în timp ce românii manifestau atâta recunoștință oarbă, țarul la Tilsit reclama teritoriul lor”. (p. 106)

„Țăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupației n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ură”. (p. 108)

„(Tudor –n.r.) Vladimirescu și țăranii săi erau de partea turcilor. Proclamația lui Tudor are un caracter național; invită pe boierii pământeni a se uni cu dândul; el nu vrea să conteste drepturile de suzeranitate ale Porții. Pentru el, rusul și fanarioții sunt dușmani”. (p.111)

„Regulamentul organic nu a fost redactat prin deliberările de la Iași și București, ci pe baza instrucțiilor venite de la St. Petersburg.

Tratatul de la Adrianopol (14 septembrie 1829). Principatele vor rămâne 10 ani sub ocupația militară a rușilor până la plata despăguburilor de război, fixate la 125 milioane de franci.

Orloff, în numele țarului, propune sultanului să cumpere două provincii românești, oferindu-i 36 000 000 franci”. (p. 118)

„Ideea politică fundamentală a revoluției din 1848 de la București a fost o mișcare împotriva protectoratului rus”. (p. 130)

„În Țara Românească, țăranii au protestat împotriva Regulamentului: soldații ruși, trimiși în sate, au dovedit cu focuri de armă blândețea Regulamentului. În Moldova, nemulțumirea a luat un caracter de răscoală țărănească: reprimarea a fost și mai cruntă”. (p. 140)

„La 7 mai 1828, 150 000 de ruși se revărsară în Moldo-Valahia. Niciodată, spune Saint-Marc Girardin însuși, n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieți omenești. Un jaf enorm, hoții de-ale ofițerilor, barbaria soldatului rus”. (p. 169)

„Limba română e un fel de italiană orientală. În 1393, valahii (iar în 1513 Moldova) au încheiat un tratat cu Baiazid, de la care pornesc pretențiile Porții de suzeranitate asupra acestor provincii”. (p. 171-172)[159].

Din lucrare rezultă clar că, în perioada exercitării suzeranității otomane, principatele române nu erau colonii, ele își păstrau administrarea, iar turcii nu aveau dreptul să se implice în viața, cultura și credința provinciilor. Acestea plăteau doar biruri.

În Însemnările sale, Marx face referire și la tratatul secret de alianță încheiat de Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir cu țarul rus Petru cel Mare, la Luțk în Rusia, pe data de 2 aprilie13 aprilie 1711 : „Art. 1. Moldova va dobândi întreg teritoriul dintre Nistru și Bugeac. Art. 2. Moldova nu va plăti niciun tribute Rusiei. Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile țării, și niciunui rus nu-i va fi permis să se căsătorească și să dobândească moșii în Moldova”. (p. 172)[160].

Părintele comunismului subliniază, de asemenea, că anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în 1812 a fost nelegitimă, iar Basarabia era populată de români :

„Prin Tratatul de la București (1812), Rusia a obținut pentru ea însăși cedarea – aproape ½ din Moldova, provincia Basarabia. Convenția de la Akkerman (1826) și tratatul de la Adrianopol n-a conferit Rusiei niciun drept de suveranitate (p. 174). Aceste provincii s-au veștejit la umbra protecției ruse”. (p. 175)

„A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcțiuni publice. Servilitatea față de interesele Rusiei era un titlu de promovare”. (p. 175)

„Rusia ținea o armată de 30 000 de oameni în Basarabia. Cum afacerile Europei occidentale deveneau din zi în zi mai complicate, ocuparea Moldovei de către trupele ruse putea fi considerată ca un fapt împlinit”. (p. 176)

„Toată autoritatea, civilă, militară, legală, a fost ilegal uzurpată sau exercitată de soldățimea rusă. Toți revoluționarii, ostili rușilor, au fost arestați… Ei au pus mâna și pe veniturile Principatului, au revizuit tariful comercial și au interzis exportul produselor românești.

Principatele au fost silite să întrețină, pe socoteala lor, imensa putere militară cu care Rusia persistă – 50 000 de ruși”. (p. 177)

„Turcia nu putea ceda (ceea ce nu-i aparținea), pentru că ea este numai suverană a țărilor române. Poarta singură a recunoscut acest lucru, când la Carloviț, presată de polonezi să le cedeze principatele moldo-valahe, ea a răspuns că nu avea dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile (un fel de tratate care stabileau statutul Țărilor Române în cadrul Imperiului Otoman – n.a.) nu-i conferă decât un drept de suzeranitate”. (p. 167)[161].

Redarea unor asemenea afirmații ale lui Karl Marx într-o culegere de manuscrise editată în România și răspândită public reprezenta o adevărată „senzație politică”[162]. Era evidentă intenția editorilor de a inculca ideea că Marx a manifestat „un interes puternic pentru poporul român” și că ar fi urmărit cu atenție „lupta sa pentru unitate și independență”. „Părintele socialismului științific” susținea apartenența populației din Principatele Române, ca și a celei din Transilvania, Banat și Basarabia, la același popor român, precum și ideea de unitate națională a românilor[163]. Mai mult decât atât, Karl Marx ar fi fost doritor să ajute poporul român să se constituie într-un stat care să-i cuprindă pe toți români, inclusiv pe cei din Basarabia[164].

Așa cum releva istoricul George Ciorănescu, aceste manuscrise inedite ale lui Marx „serveau de minune intereselor românești”[165], lovind puternic în mitul imperial al moldovenismului sovietic. Dacă până atunci orice referire la caracterul românesc al teritoriului dintre Prut și Nistru era tabu, publicarea Însemnărilor lui Marx a permis conducerii române „de a ridica problema adevărului istoric cu privire la teritoriul național, în primul rând, la Basarabia”[166]. Autoritățile de la București abordau chestiunea Basarabiei exclusiv „prin prisma istoriei, a adevărului istoric”, neavând pretenții politice, mai ales, teritoriale, dar cu convingerea că „dreptul la cunoașterea adevărului istoric nu poate fi răpit nimănui”[167].

Cartea a produs iritarea conducerii sovietice, iar difuzarea ei a fost amânată din motive necunoscute până la sfârșitul lunii noiembrie. Tirajul acestei lucrări, limitat totuși la 20.500 de exemplare, s-a epuizat în câteva zile, iar Ambasada sovietică de la București, în dorința de a contracara difuzarea lucrării, a cumpărat un stoc important de exemplare[168].

Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima mențiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia și Ungaria unelteau împreună[169], ceea ce se va repeta în mod constant în decursul istoriei. În ecuaţia complexei problematici a raporturilor româno-sovietice și sensibila temă a Basarabiei și Nordului Bucovinei, istoricul american Larry L. Watts introduce chestiunea controverselor româno-ungare pe marginea problemei, la fel de sensibilă, a Transilvaniei. Citând un raport al CIA, acesta scrie că Moscova „a încurajat în secret Ungaria să ia atitudine cu privire la poziţia României în Transilvania”[170], folosind aceasta ca pârghie de presiune asupra Bucureştiului.

Editarea și punerea în circulație a documentelor lui Marx despre români erau de natură să demonstreze faptul că Bucureștiul nu considera problema Basarabiei fiind pusă definitiv „ad acta”. Așa cum observa CIA, „îndrăzneala de care a dat dovadă România punând pe tapet problema sensibilă a Basarabiei s-a dorit a fi un atu și un avertisment adresat URSS”[171]. Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile rusești comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporții în Blocul Sovietic și în comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinții comunismului care făceau declarații fără echivoc, cum ar fi : „Basarabia este românească, și Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt”[172].

Tot atunci a fost dată publicității scrisoarea lui F. Engels către militantul socialist Ion Nădejde, din 4 ianuarie 1888, în care se spunea, între altele : „Dvs. românii trebuie să fi cunoscut țarismul; ați suferit îndestul prin Regulamentul Organic, prin înăbușirea răscoalei de la 1848, prin răpirea de două ori repetată a Basarabiei, prin năvălirea fără număr în România, ca și cum țara ar fi fost un simplu popas pe drumul spre Bosfor …”[173].

Chiar dacă oficial se nega acest lucru, publicarea lucrărilor lui Marx și Engels a constituit un demers cu un evident caracter politic, marcând „un punct de cotitură, o schimbare hotărâtoare în tactica românilor”. Coducerea de la București arăta că este hotărâtă să înceapă „bătălia pentru tratarea corectă, pe baza adevărului istoric, a problemei schimbărilor teritoriale între România (Principatele Române) și Uniunea Sovietică (Rusia Țaristă)”. Se anticipa că această bătălie va fi „de lungă durată, grea și comporta riscuri”, dar ea trebuiea să înceapă ca un act de reafirmare a demnității naționale și politice[174].

Apariția la București a lucrărilor lui Marx și Engels a permis și autorităților de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă” al comunismului, în numele unei autorități superioare și mai pure ideologic. Aproape imediat, prim-secretarul RSS Moldovenești și protejatul lui Brejnev, Ivan Ivanovici Bodiul, a acuzat autoritățile române de răspândirea unor „minciuni și denaturări despre Moldova”, calificând chiar publicarea însemnărilor lui Karl Marx cu privire la anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă drept o „propagandă naționalistă”[175]. RSS Moldovenească devenea, din nou, un important centru de operațiuni împotriva României.

Publicistica sovietică va reacționa, susținând că manuscrisele lui Marx erau note de lectură și extrase din lucrarea lui Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, care, la rândul său, utilizase cartea lui Nicolae Bălcescu, Question economique des Principautés Danubiennes. Aprecierile referitoare la Basarabia ar fi aparținut lui Bălcescu și nu lui Marx – susțin publiciștii sovietici. Într-un Memoriu înaintat de CC al PC din Moldova conducerii centrale a PCUS, la 27 iunie 1975, istoricul Andrei Oţetea era acuzat că „a preluat citate din Marx preluate din lucrarea antirusă bonapartistă Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene, publicată în anul 1855 la Paris de E. Regnault, un istoric burghez francez, şi le-a editat în România ca volum separat K. Marx, Însemnări despre români, ca lucrare a lui Marx.” Se menţionează, de asemenea, că „au început să apară cărţi, să fie publicate articole şi recenzii care îl prezentau pe Marx ca adversar al alipirii Basarabiei la Rusia, ca un adept al paneuropenismului”. „Prin aceasta – se subliniază în Memoriu – nu numai că se denaturează, fără scrupule, concepţiile lui K. Marx asupra istoriei Principatelor Dunărene, ci şi se întreprinde tentativa de a instiga stările de spirit antisovietice, a semăna seminţele neîncrederii şi ostilităţii între popoarele rus, moldovenesc şi român”[176]. „Trezeşte nedumerire – se menţionează în continuare în Memoriu – că asemenea denaturări ale realităţii istorice nu numai că nu sunt condamnate, ci, dimpotrivă, sunt susţinute de actualii conducători ai PCR; se reafirmă în chip voalat în documentele de partid şi de stat, pe baza cărora se întreprind măsuri ideologice, se construiesc relaţiile cu partidul şi statul nostru”[177].

Exilul românesc a receptat cu mare interes apariția în țară a lucrării lui Karl Marx : Însemnări despre români, care a fost publicată apoi și de Editura „Carpații” din Madrid, cu un larg comentariu de Pamfil Șeicaru.

Dincolo de Prut, lucrările lui Marx și Engels despre români erau interzise, dar ele au pătruns și au circulat clandestin, având un ecou deosebit în mediile intelectualității din RSS Moldovenească. Aspectul este confirmat de distinsul profesor de științe economice de la Chișinău, Sergiu Ion Chircă, care referindu-se la Însemnările lui Marx despre români, arăta următoarele : „cartea se transmitea din mână în mână printre intelectualii din Basarabia anilor `60 ai secolului trecut, am avut și eu fericita ocazie s-o primesc doar pentru o noapte, ca apoi s-o transmit mai departe”[178].

 

Absența trupelor sovietice și schisma chineză-premise de bază ale noului curs politic al Bucureștiului

Premisa de bază a cursului nou promovat de liderii de la București în raporturile cu Moscova a fost fără îndoială absența trupelor sovietice din țară. Cu armată străină pe teritoriul său, „nici-un alt «stat frățesc» n-ar fi putut repeta experimentul românesc”[179]. Fostul secretar de stat american Brzezinski arată că numai acolo unde se aflau trupe sovietice, nu se putea forma o rezistență eficientă față de Moscova. Aceasta era posibilă acolo unde nu se aflau aceste trupe. Ca exemple, el dădea Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și România[180].

Pe lângă schisma sovieto-chineză și situația geopolitică a României, un rol important în înțelegerea resorturilor profunde ale noului curs îl reprezintă tradițiile comune ale celor două popoare. Ca și Rusia, România aparține ritului bizantin ortodox. Comunismul a fost pentru ea „forma laică a religiei orientale bizantine. Bucureștiul înțelegea intuitiv mai bine decât capitalele catolice Budapesta, Varșovia, Praga sau Berlinul protestant ceea ce se petrecea la Kremlin și și-a adaptat relațiile în mod fascinant. Niciodată, Bucureștiul n-a pus Moscova într-o situație atât de jenantă”[181], astfel încât să determine o intervenție armată, cum s-a întâmplat în R.D. Germană (1953), Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968).

La Plenara CC al PCUS, din 14 octombrie 1964, N.S. Hruşciov a fost înlocuit din funcţia de prim secretar al partidului şi membru al Prezidiului, precum şi din cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS[182]. De menționat că declarațiile jignitoare ale lui Hrușciov la adresa lui Dej ( ca o dovadă a neștiinței de a avea un dialog normal, respectuos cu liderii partidelor „frățești”) au figurat între argumentele invocate pentru destituirea sa. După cum spunea M.Suslov la Plenara sus-amintită, „considerăm corectă linia partidului nostru în probleme internaționale. Dar nu trebuie să închidem ochii la faptul că tov.Hrușciov a avut declarații, în care absolut inutil se punea în poziția unui fel de moralizator, îi plăcea mult să dea lecții conducătorilor țărilor frățești , când acest lucru nu era deloc necesar. De exemplu, merge în străinătate și dă lecții acolo cum se semene porumbul, cum să obțină recolte mari la culturi agricole. De ce să facă acest lucru? Si se făcea acolo, unde recoltele adesea erau mult mai mari decât la noi. E jignitor pentru tovarăși. O asemenea lipsă de tact era comisă aproape public, de exemplu, față de tovarășii români. Acest lucru nu poate să nu-i supere pe conducătorii partidelor frățești. Sunt oameni cu experiență, căliți, nu au nevoie de asemenea sfaturi ne la locul lor”. „De ce trebuia să-i spuneți cuvinte jignitoare lui Dej?”[183]– a fost admonestat atunci N. Hrușciov.

Noua conducere de la Kremlin va fi asigurată de troika Brejnev, Kosîghin şi Podgornâi. Acest lucru îi va fi adus la cunoştinţă lui Gheorghiu-Dej de către ambasadorul URSS la Bucureşti, I. K. Jegalin, în cadrul întrevederii avute în ziua de 16 octombrie 1964.[184] Reacţia conducerii de la Bucureşti şi în special a lui Gheorghiu-Dej faţă de schimbările de la Moscova, a fost prudentă : „Vă rog să transmiteţi tovarăşului Brejnev, şi tovarăşului Kosâghin din partea noastră toată înţelegerea pentru necesitatea măsurilor luate şi sperăm ca lucrurile să se îndrepte spre bine.”[185]

La puțin timp după instalarea noii conduceri sovietice, pe 21 octombrie 1964, Gheorghiu-Dej va cere prin intermediul ambasadorului sovietic, retragerea totală a tuturor consilierilor sovietici din România, lucru care se va întâmpla în decembrie acelaşi an.

 

Accentuarea cursului definit de Declarația din aprilie, sub noua conducere a lui N. Ceaușescu

În aprilie 1965, când, în urma dispariției lui Gh. Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), Nicolae Ceaușescu devine lider al partidului, politica externă și, într-o anumită măsură, și cea internă a României erau angajate pe o direcție nouă, autonomistă, diferită de calea pe care mergeau celelalte țări est-europene, partidul refuzând să secondeze Moscova în dorințele ei de hegemonie asupra mișcării comuniste internaționale, apropriindu-se, în același timp, de China și de țările industriale dezvoltate[186]. În acel moment, liderii sovietici se declarau, de formă, mulțumiți de evoluția relațiilor româno-sovietice, dar în realitate ei își doreau „normalizarea relațiilor cu România”, lucru recunoscut de L. Brejnev în cadrul discuției cu N. Ceaușescu la recepția de la Snagov din 25 iulie 1965, cu ocazia finalizării lucrărilor Congresului IX al PMR[187].

Rămânând pe cursul definit de Declarația din aprilie, regimul comunist de la București, sub noua conducere a lui N. Ceaușescu, va specula la maximum disensiunile ideologice și de mare putere dintre URSS și China, pentru a-și lărgi marja de manevrabilitate în lumea comunistă, iar pe de altă parte va căuta să dezvolte relații cu blocul advers. Este ceea ce în epocă s-a numit „politica omnidimensională” sau „politica la toate azimuturile” a guvernului comunist de la București.

Faza tranziției puterii de la N.S. Hrușciov la Leonid Ilici Brejnev a fost folosită de noua conducere de la București pentru întărirea Declarației din aprilie[188]. Aceasta avea loc în condițiile unei anumite stabilizări a situației politice în lume. La douăzeci de ani după cel de-Al Doilea Război Mondial, „războiul rece” se transforma tot mai mult în coexistență pașnică.

Vizita delegației României în URSS, la 3-11 septembrie 1965, a reprezentat un „adevărat cutremur oferit de către partea română conducerii sovietice”[189], fiind abordate o serie de probleme tabu referitoare la colaborarea economică și politică între România și URSS și la colaborarea în cadrul Tratatului de la Varșovia. Cel mai mult i-au iritat pe liderii sovietici cererile României privind restituirea tezaurului românesc, depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial, a arhivei PCdR din perioada ilegalității, îmbunătățirea activității Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia[190].

La întâlnirea de la Kremlin din 4 septembrie 1965, Alexandru Bârlădeanu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al RSR, a „reîmprospătat câteva elemente esențiale” ale circumstanțelor în care tezaurul Băncii Naționale a României și bijuteriile casei regale, totalizând 93.452 kg aur fin, s-au pomenit, la sfârșitul anului 1916 – prima jumătate a anului 1917, la Moscova și ale sorții lui ulterioare. A Bârlădeanu a subliniat importanța economică și politică a restituirii tezaurului românesc, precizând că acest act „ar ilustra relațiile de înaltă principialitate pe care se bazează prietenia și colaborarea frățească dintre popoarele noastre”[191].

O altă temă discutată atunci a fost cea referitoare la restituirea arhivei partidului comunist român din perioada interbelică. Paul Niculescu-Mizil, secretar al CC al PCR, expunând fondul problemei, menționa că „toate materialele trimise din țară, către secția română a Internaționalei Comuniste, constituie fonduri de arhivă ale partidului nostru și ele trenbuie să fie organizate și gospodărite de partidul nostru”[192].

Liderul sovietic L. Brejnev și-a exprimat „nedumerirea” față de „punerea problemei tezaurului de tov. Bârlădeanu” și s-a arătat indignat de faptul că „după 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-și amintească de relațiile dintre guvernul țarist și guvernul regal”, cu toate că după cel de-al Doilea Război Mondial se părea că problema fusese „înmormântată”. Respingând cererile delegației române de restituire a tezaurului românesc, sub pretextul dispariției lui în timpul războiului civil din Rusia, L. Brejnev a declarat că URSS este în posesia unui document din care „reiese că România Regală are datorii față de Rusia țaristă pentru livrări de armament și alte lucruri în sumă de 300 mil. dolari, ceea ce corespunde cu 274 tone de aur”, L. Brejnev a invocat și faptul că pagubele pricinuite de trupele române în cel de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul URSS „depășeau de 100 ori ceea ce discutăm noi azi”. În general, nu era cazul să se discute „de 900 kg aur sau 300 mil. dolari”, ci să se țină cont de aspectul politic[193].

  1. Brejnev a propus ca problema tezaurului românesc să fie „închisă”, însă delegația română nu a fost de acord. În cuvântul său, șeful delegației române, Ion Gh. Maurer a arătat răspicat : „Nu suntem de acord cu închiderea problemei; problema trebuie să rămână deschisă; nu ne-am înțeles astăzi, vom discuta mâine. Și va trebui să ne înțelegem asupra acestui capitol, în conformitate cu angajamentele asumate, în conformitate cu dreptul și interesele ambelor părți”[194].

Deși problema privind tratarea relațiilor ruso-române în istoriografia românească nu a figurat în mod expres pe agenda de lucru a întâlnirii, L. Brejnev nu a ezitat să-i amintească lui N. Ceaușescu despre „o serie de lucrări cu caracter istoric” din România în care erau „prezentate în mod tendențios unele probleme ale istoriei”. „În ultimul timp – menționa L. Brejnev – într-o serie de lucrări care au apărut în România, îndeosebi în lucrări cu caracter istoric, au început să fie interpretate în mod tendențios unele probleme ale istoriei, se scot în evidență unele aspecte negative ale relațiilor ruso-române”. Comentând cartea lui K. Marx Însemnări despre români, editată de Academia Română, L. Brejnev a reproșat autorilor studiului introductiv că au „criticat aspru politica externă a țarismului rus”, uitând însă să spună că popoarele balcanice „datoresc existența lor Rusiei”. Liderul sovietic s-a arătat deranjat de faptul că lucrarea a avut un larg ecou în Occident și că a fost editată de trei ori. Apariția „pe scară largă în multe reviste” a extraselor din această lucrare a fost calificată de către conducerea sovietică drept „acțiuni cu caracter tendențios”, care „determină îngrijorare în rândul opiniei publice sovietice”[195].

Între problemele puse de delegaţia României cu prilejul arătat a fost și cea a Basarabiei. După cum scrie istoricul Paul Nistor, premierul URSS, Aleksei Kosâghin, atunci când a auzit de Basarabia, s-a enervat, a sărit în sus şi a spus: „Care Basarabie? De unde aţi mai scos acest nume? Noi nu-l cunoaştem”[196].

Discuțiile cu delegația română de la Kremlin din septembrie 1965 au impulsionat reconsiderarea politicii URSS față de România. La sfârșitul anului 1965, au fost adoptate primele decizii ale CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească pentru contracararea noului curs politic „antisovietic” și „naționalist” al conducerii de la București și pentru cultivarea sistematică printre românii de peste Prut a sentimentului de patriotism sovietic și antipatie proletară față de „naționalismul burghez” din RSR[197].

Martoră a unor spectaculoase inițiative ale diplomației românești, care au adus României „respectabilitate în ochii comunității internaționale și un statut special în cadrul comunității socialiste”[198], perioada 1965-1970 avea să cunoască momente importante în ceea ce privește linia politică autonomă distinctă de cea a Moscovei, promovată de conducerea de la București. Dintre aceste momente, menționăm stabilirea de către România, în aprilie 1967, a relațiilor diplomatice cu RF Germania. Faptul se întâmpla într-un moment în care nici un alt stat socialist nu întreprindea demersuri în aecst sens.

De asemenea, liderii comuniști de la București se mențineau în continuare pe poziția refuzului ca trupe ale URSS sau ale altor „state frățești” să efectueze manevre militare comune pe teritoriul țării în cadrul Pactului de la Varșovia. Colaborarea se limita la schimbul de informații, acțiuni și întâlniri consultative la nivelul statelor majore. România cerea totodată desființarea concomitentă a blocurilor militare[199].

În timpul războiului arabo-israelian „de șase zile” (1967), conducerea de la Kremlin a trimis în Marea Neagră nave de război în vederea unei eventuale intervenții în favoarea arabilor. În aceste condiții, România rămânea singurul stat socialist care nu rupea relațiile diplomatice cu Israelul, permițând totodată comunității evreiești din țară să se alăture Congresului Mondial Evreiesc.

În vara anului 1967, un grup de activiști și ofițeri în frunte cu Petre Borilă și generalul de securitate Mișa Levin – ambii absolvenți al Academiei sovietice „Frunze” – adresa conducerii sovietice un memoriu în care-l acuzau pe Ceaușescu de „poziție ostilă față de URSS”. Aceasta ar fi adus „prejudicii Pactului de la Varșovia, existând pericolul ca România să iasă din lagărul socialist”[200]. Liderul de la București a luat măsuri pentru izolarea complotiștilor și înlăturarea altor „moscoviți” din structurile de putere ale statului.

Poziția insolită a României în problema conflictului din Orientul Apropiat găsea o largă recunoaștere internațională; în toamna anului 1967, ministrul român de externe, Corneliu Mănescu, va fi primul reprezentant al unei țări comuniste ales președinte al Adunării Generale a ONU (sesiunea a 22-a). Ceea ce era, desigur, un mare succes al politicii externe românești. Principiul universalității, ca fundament al ONU, se afla în contradicție cu pretențiile Moscovei de reprezentare a comunității țărilor socialiste. Teza de bază a lui Brejnev era : „Suveranitatea unui stat socialist din blocul de Est își găsește limitele în interesele comunității socialiste”[201]. Unde se aflau aceste limite hotăra, evident, URSS.

Datorită poziției sale tot mai deosebite în cadrul „lagărului” socialist, Romania “se bucura” la începutul anilor ’60 de o atenție sporită din partea serviciilor secrete sovietice. Țara noastră era lucrată din punct de vedere informativ prin diverse forme, inclusiv așa-numitele operațiuni “Baikal” care aveau ca regulă folosirea metodei acoperirii sub steag strain, adică agenți ai KGB ori GRU – sub identitatea unor cetățeni occidentali, care vizitau România[202].

O dată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, politica de autonomie a Securității românești față de serviciile secrete sovietice s-a accentuat. De exemplu, în primăvara anului 1965 au fost “demascați” câțiva ofițeri din rândurile armatei române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere sa întrerupă orice legatură[203]. De asemenea, în iulie 1967, cu ocazia întâlnirii de la Budapesta a ofițerilor superiori ai direcțiilor de spionaj din serviciile de securitate est-europene, delegația română s-a opus propunerilor reprezentanților KGB de a se intensifica măsurile specifice “împotriva Vaticanului în strânsă legatură cu cea desfășurată contra inamicului principal [SUA-n.n.]“[204].

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Foto: Time Magazine, 13 iunie 1969 / Corbis via Basarabia-Bucovina.Info

[1] Vlad Georgescu, Istoria Românilor, A.R.A., vol. IV, Los Angeles, 1984, p. 299.

[2] Ibidem, p. 300.

[3] Vezi pe larg Dennis Deletant, Ceaușescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, Ed. Hurst&Company, Londra, 1995, pp. 15-17; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011, p.175.

[4] Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p. 212; Larry L. Wats, op. cit., p. 175.

[5] Marin Pancea, Armata. Securitatea. Populația. Decembrie 1989 – Revoluție sau lovitură de stat (interviu cu fostul șef al Direcției de Informații a Armatei realizat de Grațiela Bârlă), Ed. Holding Reporter, București, 1999, p. 19; Cristian Troncotă, Istoria securității regimului comunist din România, vol. I, Institutul pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003, pp. 74-75; Larry L. Wats, op. cit., p.194.

[6] Larry L. Watts, op. cit., p.194.

[7] Vezi Bolshaja Sovetskaja Entsiklopedija, Ediția a II-a, vol. 5, Moscova, 1950, pp. 82-83; Dicționar enciclopedic roman, Academia R.P.R., vol. I, București, 1962, pp. 307-308; Michael Bruchis, Rusia, România și Basarabia(1812, 1918, 1924, 1940), Editura „Universitas”, Chișinău, 1992, p. 94.

[8] Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., București, 1961, pp. 101-103.

[9] Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

[10] Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979). Studiu și Documente, Colecția Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Chișinău, 2011, p. 195.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 196.

[14] Vezi pe larg Ibidem.

[15] Ibidem. Vezi Istoria României. Compendiu, sub redacția lui M. Constantinescu, C. Daicoviciu și Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1970, p. 418, 522; Istoria poporului român, sub redacția lui A. Oțetea, Editura științifică, 1970, p. 318, 390.

[16] Vlad Georgescu, op. cit., p. 300.

[17] Robert King, Minorities under Communism, Harvard University Press, Cambridge, 1973, p. 75.

[18] Ibidem, p. 234.

[19] Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

[20] Vezi pe larg Ileana Ioana Secu, Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!, în www.historia.ro/…/lumina-nu-mai-vine-rasarit-vine-g.

[21] Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, 1992, pp. 95-96.

[22] Vezi Ileana Ioana Secu, loc. cit.

[23] Silviu Brucan, op. cit., p. 96.

[24] Mihai Retegan, În umbra Primăverii de la Praga: Politica externă a României și criza din Cehoslovacia din 1968, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p. 178; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011, p. 205.

[25] Corneliu Mihai Lungu și Mihai Retegan, editori, 1956 Explozie. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 148; Larry L. Watts, op. cit., p. 205.

[26] Vezi pe larg Larry L. Watts, op. cit., p. 205-206.

[27] Silviu Brucan, op. cit., p. 72-74; Ileana Ioana Secu, loc. cit.

[28] Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, pp. 38-39.

[29] Vezi pe larg A. S. Stâkalin, Problemele relațiilor sovieto-române și ale formării modelului românesc al socialismului în materialele Prezidiului CC al PCUS (1953-1964), în Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Coordonatori Paul Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu, Editura Cetatea Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, pp.129-149.

[30] Krushchev Remembers, translated and edited by Strobe Talbott, Little Brown & Co., Boston, 1971, p. 516;

[31] Vezi Ghiță Ionescu, op. cit., pp. 288-290; Viorel Roman, op. cit., p. 40.

[32] „Sovietskaia Moldavia”, 24 și 26 septembrie 1959; Larry E. Watts, op. cit., p. 208.

[33] Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 97.

[34] Ibidem.

[35] Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

[36] Vlad Georgescu, op. cit., pp. 302-303.

[37] Robert King, op. cit., p. 223.

[38] Nicholas Dima, Bessarabia and Bukovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute, Columbia University Press, New York, 1982, p. 48.

[39] Ion Rațiu, Contemporary Romania. Her Place in World Affairs, Foreign Affairs Publishing Co. Ltd., London, 1975, p. 40.

[40] ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f.3. Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, în Fundația Europeană Titulescu, România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece Comunicări, articole, studii, Vol. 3, Coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 94; Alexandru Șuga, Știință și polemică. Istoricii ruși falsificatori ai istoriei, în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, Vol. V(IX), Serie nouă – 1975/1976, p. 95.

[41] Ibidem, f. 3-6; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

[42] Cuvântarea rostită de N.S. Hrușciov la Leipzig, în „Scînteia”, din 29 martie 1959; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

[43] Vezi Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., pp. 94-95.

[44] Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova. România și conflictul soviet-chinez, vol. I, 1957-1965, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004, p. 198; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 95.

[45] ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 8-9; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 95.

[46] Krushchev Remembers, p. 251.

[47] Ibidem, p. 232.

[48] Militärmacht Sowjetunion: Politik, Waffen und Strategie, Darmstadt, 1985, p. 80.

[49] Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

[50] Vezi Constantin Sporea, Der Dritte Kongress der Rumänischen KP, în „Osteuropa”, Stuttgart, 1960, p. 801.

[51] Declarația Consfătuirii Reprezentanților Partidelor Comuniste și Muncitorești, în „Scânteia” din 4 decembrie 1960.

[52] Dan Cătănuș, op. cit., p. 15; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., pp. 95-96.

[53] Idem, Tot mai departe de Moscova…: politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez : 1956-1965, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2011, pp. 282-283; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

[54] Paul Niculescu Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 187; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

[55] Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

[56] Khrushchev Remembers, pp. 231-232; Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

[57] Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

[58] Apud Elis Neagoe-Pleșa, Rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în elaborarea politicii externe și în direcționarea relațiilor româno-sovietice (1960-1965), Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 9/1, 2005, p. 232; Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa soviet-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, vol. I (1965-1975), Academia de Științe a Moldovei Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2013, p. 12.

[59] Ghiță Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994, p. 339.

[60] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 4/1963, f.31 (documentul a fost publicat integral de Mihai Retegan în Război politic în blocul comunist. Relaţiile româno-sovietice în anii ’60. Documente, Editura Rao, Bucureşti, 2002).

[61] Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…, p. 292. Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

[62] E. Weisenfeld, Charles de Gaulle. Der Magier im Elysee, München, 1990, p. 148; Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, pp. 38-39.

[63] Viorel Roman, op. cit., p. 50.

[64] Ghiță Ionescu, op. cit., p. 343.

[65] Vezi „Historia”, 2012, nr. 125, p. 74.

[66] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 265.

[67] Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 556.

[68] Ion Rațiu, op. cit., pp. 42-43; Vlad Georgescu, op. cit., p. 305; Viorel Roman, op. cit., p. 50.

[69] Vlad Georgescu, op. cit., p. 305.

[70] Ibidem, p. 306.

[71] Ibidem..

[72] Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice: convorbirile de la Moscova din iulie 1964, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012, p. 174; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 100.

[73] Cristian Troncotă, op. cit., p.19; Larry L. Watts, op. cit., p.216.

[74] Ibidem, p. 482; Larry L. Watts, op. cit., p.216.

[75] Spre comparație, ofițerii cehoslovaci au urmat cursurile academiilor și institutelor sovietice, până la destrămarea URSS (1991), iar cei polonezi și maghiari au continuat pregătirea în instituțiile rusești până în anul 1993 (Vezi Larry E. Watts, op. cit., p. 213).

[76] Petre Otu, În Biroul Politic, despre agentura sovietică: Vin vremuri grele, în „Magazin istoric”, nr. 7, iulie 1999, pp. 20-21; Larry E. Watts, op. cit., p. 216.

[77] Larry E. Watts, op. cit., pp. 216-217.

[78] Petre Otu, loc. cit., pp.20-21; Cristian Troncotă, op. cit., p. 20; Interviu cu fostul ministru de externe Ștefan Andrei, emisiunea „Miezul problemei”, Național TV, 28 februarie 2007, ora 22.00; Larry L. Watts, op. cit., p. 217.

[79] „The Times”, 27 iunie 1963.

[80] Vezi pe larg Gheorghe Manea, Labirintul vieții prin „sârma ghimpată”: Biografie-memorii-amintiri, Editura UMC, București, 1998.

[81] Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea sa de unitate militară secretă : U.M. 0920/A, din 1969 până în 1978, și U.M. 0110 după aceea.

[82] Cristian Troncotă, op. cit., pp. 480-482; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, p. 178.

[83] Ibidem, p. 12.

[84] Vezi Virgil Lazăr, Planul Valev, făcut praf de România Liberă, în „România Liberă” din 3 februarie 2011.

[85] E.B. Valev, Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și U.R.S.S. (traducere din „Vestnik Moskovskogo Gosudarstvennogo Lomonosov Universiteta”), în „Viața Economică”, București, 12 iunie 1964.

[86] Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciclopedică, București, 2007, p. 277; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 104.

[87] Conform indicațiilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, editorialul n-a fost semnat.

[88] E.B. Valev, loc. cit.

[89] Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 260; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 105.

[90] Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 105.

[91] Ibidem.

[92] K. Jowitt, Revolutionary breakthrough and national development. The case of Romania 1944 – 1965, Berkeley, 1970, p. 270.

[93] Geoorge Ciorănescu, Romania and its Allies, în Vlad Georgescu (ed.), Romania: 40 Years (1944-1984), Washington, 1985, p. 44.

[94] Viorel Roman, op. cit., p. 52.

[95] George Ciorănescu, Romania în politica externă a României (1944-1986), în „Patrimoniu”, Chișinău, nr. 4/1991, p. 202.

[96] Vezi Paul Nistor, Basarabia, pretext de şantaj sau obiect de negociere?, în www.historia.ro/…/basarabia-pretext-santaj-obiect-neg…

[97] George Ciorănescu, Romania în politica externă a României (1944-1986), p. 202.

[98] Lavinia Betea,  Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p.57; vezi şi Roger Faligot, Remi Kauffer, Serviciul Secret Chinez, Editura Nemira, Bucureşti, 1993, pp.118-133; Cristian Troncotă, op. cit., p. 22.

[99] Cristian Troncotă, op. cit., p. 22.

[100] Vezi pe larg Larry L. Wats, op. cit., p. 269-273.

[101] Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 36; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 100.

[102] Vezi Florin Mihai, Ceaușescu, tupeu în fața lui Mao tze-dun, în www.historia.ro/…/ceausescu-tupeu-fata-lui-mao-tze-d…

[103] Khrushchev Remembers, p. 232; Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică …., p. .

[104] Ibidem.

[105] Lavinia Betea, Partea lor de adevăr (Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu; Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României; Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu), Editura Compania, București, 2008, p. 325; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., pp. 101-102.

[106] Ibidem, p. 326; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 102.

[107] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R, Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 36/1964, Vol. II, f. 86; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit Relațiile româno-sovietice 1965-1989, Prefață de Radu Ciuceanu, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, p. 340.

[108] Ibidem, dosar 30/1964, f. 42; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 102.

[109] Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice, p. 24.

[110] Vezi pe larg Florian Banu, Liviu Țăranu, Aprilie 1964 – „Primăvara de la București”. Cum s-a adoptat „Declarația de independență” a României?, Editura Enciclopedică, București, 2004.

[111] Ion Rațiu, op. cit., p. 36; A.U. Gabany, Partei und Literatur in Rumänien seit 1945, München, 1975, p. 78; Viorel Roman, op. cit., p. 52.

[112] „Scânteia”, București, 26 aprilie 1964.

[113] Larry L. Watts, op. cit., p. 248.

[114] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 495.

[115] Ileana Ioana Secu, loc. cit.

[116] Mihai Retegan, op. cit., p. 40; Larry L. Wats, op. cit., p. 250.

[117] „Scânteia”, București, 23 aprilie 1964; Larry L. Wats, op. cit., p. 250.

[118] Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 14.

[119] Politica de independență a României și relațiile româno-chineze 1954-1975. Documente (Coord. Ambasador Romulus Ioan Budura), Arhivele Naționale ale României, București, 2008, p. 21; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., pp. 15-16.

[120] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 36/1964, Vol. II, f. 85; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit Relațiile româno-sovietice 1965-1989, p. 340.

[121] Ibidem, f. 86 ; Vasile Buga, op.cit., p. 341.

[122] Ibidem, f. 87; Vasile Buga, op.cit., p. 341.

[123] Ibidem.

[124] Ibidem, pp. 105-106.

[125] Vezi pe larg Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice, pp. 96-98; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 106.

[126] Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., pp. 106-107.

[127] Vasile Buga, op. cit., pp. 131-133; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.

[128] A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr. 36/1964, Vol. II, f. 168; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit Relațiile româno-sovietice 1965-1989, p. 341; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 108.

[129] Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice, p. 205; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 108.

[130] Ibidem, p. 206; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 108.

[131] Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., pp. 108-109.

[132] Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea,  Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 102; Ileana Ioana Secu, loc. cit.

[133] Cristian Troncotă, op. cit., p. 18.

[134] Ibidem.

[135] Ion Dohotaru, coordonator, Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr, Editura Romcart, București, 1994, p. 146; Larry L. Wats, op. cit., p. 262.

[136] „The New York Times”, 19 decembrie 1964; Larry L. Wats, op. cit., p. 262.

[137] Vezi pe larg Larry L. Wats, op. cit., p. 262-263.

[138] Interviul a fost publicat în ziarul „Pravda” din 2 septembrie 1964, care a doua zi a fost sustras din toate chioșcurile și bibliotecile din fosta RSS Moldovenească (Vezi Sergiu Ion Chircă, Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut, Ediția a doua, Editura Arc, Chișinău, 2012, p. 145-146). Materialul a fost preluat apoi în diverse publicații și lucrări occidentale (Vezi „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 3 septembrie 1964; Denis J. Doolin, Territorial Claims in the Sino-Soviet Conflict. Documents and Analysis, Document XIV, Stanford Hoover Institution Studies, 1965, p. 43; Alexandru Șuga, La Republique Sovietique Moldave, în Aspects des Relations soviet-roumaines. 1967-1971, Paris, 1971, p. 168). Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.

[139] Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

[140] Apud Gheorghe E. Cojocaru, loc.cit., p. 109.

[141] Ibidem, p. 110.

[142] Ibidem.

[143] Ibidem.

[144] Ibidem.

[145] Vezi pe larg Ibidem, pp. 110-111.

[146] Ibidem, p. 111.

[147] Ibidem, p. 112.

[148] Robert King, op. cit., p. 228.

[149] Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the secret history of the KGB, Basis Books, New York, 2001, p. 270.

[150] A.M. Lazarev, Moldavskaya sovetskaya gosudarstvennost i Bessarabsky vopros, Cartea Moldovenească, Chișinău, 1974, p. 61.

[151] Stephen Fischer Galatzi, The New Romania, Boulder M. J. T. Press, 1967, p. 107.

[152] Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea soviet-română pe frontal ideologic din RSS Moldovenească, p. 217.

[153] George Ciorănescu, România în politica externă a României (1944-1986), p. 203.

[154] Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 258; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile româno-sovietice, p. 113.

[155] Ibidem; Gheorghe Cojocaru, loc. cit., p. 113.

[156] Vezi Larry L. Watts, op. cit., pp. 241-243.

[157] Elis Neagoe-Pleșa, op. cit., p. 237;   Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

[158] Hans Hartl, Bessarabien: Ein trotz allem noch offenes Problem (Basarabia : o problemă totuși încă deschisă), în „Südosteuropa Mitteilungen”, Südosteuropa-Geselschaft, München, 1975, p. 64. Vezi și Hans Hartl, Nationalitätenprobleme im heutigen Südosteuropa, München, 1973, p. 152.

[159] Cf. Sergiu Ion Chircă, op. cit., pp. 64-65.

[160] Ibidem, p. 64.

[161] Ibidem, pp. 64-65.

[162] Hans Hartl, loc. cit., p. 65.

[163] Paul Niculescu-Mizil, op. cit., pp. 283-284; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 113.

[164] Hans Hartl, loc. cit., p. 65.

[165] George Ciorănescu, Basarabia, pământ românesc, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, p. 271; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

[166] Paul Niculescu-Mizil, op. cit., pp. 286-287; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 113.

[167] Ibidem, p. 288; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 113.

[168] George Ciorănescu, op. cit., p. 271; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.

[169] Mircea Chirițoiu, În Biroul Politic despre presă: atentatul contra lui Gheorghiu-Dej – România, republică sovietică, în „Magazin istoric”, nr. 5, mai 1999, p. 17; Larry L. Wats, op. cit., p. 245.

[170] Larry L. Watts, op. cit., p. 287; Vasile Buga, op. cit., p.342.

[171] Ibidem, p. 286; . Vasile Buga, op. cit., p.342.

[172] Friedrich Engels, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, volumul 22, Editura Politică, București, 1965, pp. 28-29. Vezi, de asemenea, Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei, București, 1964, pp. 105-106; Larry L. Watts, op. cit., p. 245.

[173] Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 289; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 114.

[174] Ibidem, p. 292; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 114.

[175] Mark Kramer, Moldova, Romania and the Soviet Invasion of Czechoslovakia, în Cold War International History Project (CWIHP) Bulletin, nr. 12/13 (toamna/iarna 2001), p. 326.

[176] Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 594; Vasile Buga, op. cit., p. 348.

[177] Ibidem, p. 594-595; Vasile Buga, op. cit., p. 348.

[178] Sergiu Ion Chircă, op. cit., p. 63.

[179] Viorel Roman, op. cit., p. 74.

[180] Ibidem.

[181] Ibidem.

[182] Referindu-se la activitatea lui Hruşciov, istoricul rus V.V.Juravliov notează într-o recenzie la cartea lui A.V. Pâjkov, Dezgheţul hruşciovist (Moscova, Ed.Olma Press, 2002), că indiferent de considerentele subiective după care s-a călăuzit creatorul „dezgheţului”, el a reuşit să facă multe din ceea ce alţii doar gândeau şi multe din ceea ce nici să gândească nu se decideau – apud Vasile Buga, Huşciov: mărire şi decădere în Revista „Dosarele istoriei”, Anul IX, nr.10/2004, p.20.

[183] N. Stîkalin, Hrușciov și Tito: 0 discuție îndelungată despre România, în „Arhivele Totalitarismului”,       ).

[184] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe, dosar 6/1964, f.49.

[185] Ibidem, f.73.

[186] Vlad Georgescu, Istoria Românilor, p. 307.

[187] Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceaușescu. Continuitate și ruptură în relațiile româno-sovietice. Documente, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Institutul Român de Studii Internaționale Nicolae Titulescu, București, 2003, p. 20, 120; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16.

[188] H. Siegert, Ceaușescu. Management für ein modernes Rumänien, München, 1973, p. 297; Viorel Roman, op. cit., p. 75.

[189] Mioara Anton, Ioan Chiper, op. cit., p. 9; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16.

[190] Ibidem, p. 20; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16.

[191] Ibidem, p. 134; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 16-17.

[192] Ibidem, p. 137; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 17.

[193] Ibidem, p. 173; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 17.

[194] Ibidem, p. 187; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 17-18.

[195] Ibidem, p. 162-163; Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 19.

[196] Vezi „Historia”, 2012, nr. 125, p.76.

[197] Vezi Elena Negru, Gheorghe Negru, op. cit., p. 19 și urm.

[198] Vlad Georgescu, op. cit., p. 316.

[199] Vezi B. Meissner, Ist der Osten noch ein Block?, Stuttgart, 1967, p. 25.

[200] „Der Spiegel”, Hamburg, 6.03.1972; Viorel Roman, op. cit., p. 80.

[201] Viorel Roman, op. cit., pp. 79-80.

[202] Vezi Cristopher Andrew and Vasili Mitrokhin, The Mitrokhin Arcive. The KGB in Europe and the West, Allen Lowe, Penguin Prese, London, 1999, p.341; garnizoanasibiu.org/strategia-kgb/.

[203] Colonel (r) Gheorghe Manea, Labirintul Vietii prin sarma ghimpata (biografii – memorii – amintiri), București, 1998, p.87; garnizoanasibiu.org/strategia-kgb/.

[204] „Magazin istoric”, s.n., februarie 2001, p. 81; garnizoanasibiu.org/strategia-kgb/.

Pe aceeaşi temă, din Arhiva Basarabia-Bucovina.Info:

Ceauşescu în faţa lui Brejnev: Basarabia, pamânt românesc!

Ostilităţile de la Kremlin pentru Tezaurul României. Ceauşescu vs Brejnev şi alţi capi KGB. DOSARELE Basarabia-Bucovina.Info

Dr. Larry Watts despre „CURSUL DEOSEBIT” AL ROMÂNIEI ȘI SUPĂRAREA MOSCOVEI: Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989). EXCLUSIV

DOCUMENTE din Arhivele KGB si CC al PCM din RSSM. Basarabia si “Relaţiile sovieto-române în prima jumătate a anilor ’60″, analizate de Elena si Gheorghe Negru

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Shortlink:

4 Responses to EXCLUSIV. Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece (1944-1989). STUDIU de dr. Ion Constantin în avanpremieră la BASARABIA-BUCOVINA.INFO

  1. Pingback: BASARABIA, de la Ordinul Mareşalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941 la Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu şi Traian Băsescu | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: BASARABIA, de la Ordinul Mareşalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941 la Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu şi Traian Băsescu | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

  3. Pingback: Despre Basarabia, ştiinţific nu securistic: "În calea unităţii naţionale nu există oprelişti de netrecut" - Corneliu Vlad - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  4. Pingback: VIDEO. O dublă lansare impresionantă: "Problema Basarabiei", de Ion Constantin şi "Sub lupa Moscovei", de Vasile Buga. Elita istoricilor s-a reunit la INST - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>