Cercetatorul Vasile Ilica, interzis in Ucraina, distins cu Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism 2014, de catre Civic Media si Basarabia-Bucovina.Info

Dl. Vasile Tarateanu prezentand cartea dlui Vasile Ilica

Autorul Vasile Ilica (foto sus), născut la 11 noiembrie 1924, în satul bucovinean Broscăuţii Noi, din apropierea Storojineţului, de profesie subinginer constructor, refugiat în anii ’40 din Bucovina, veteran de pe frontul antihitlerist al celui de-al II-lea război mondial, a cunoscut din tinereţe vicisitudinile conflictului mondial care a afectat atât de tragic ţara noastră în acea perioadă. Atunci, ne aminteşte Vasile Ilica în cartea sa, „din trupul României Mari au fost rupte teritorii şi comunităţi însemnate prin jocul politic al marilor puteri ale vremii: Germania, Italia şi URSS. Din păcate, Pacea de la Paris din 1946-1947 a sancţionat abuziv rămânerea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei sub controlul URSS. … Tragediile individuale şi colective suferite în acei ani şi după aceea, până astăzi, au rămas nu numai în memoria documentelor, ci şi a celor care au fost martorii sau actorii evenimentelor”.
Injustiţia săvârşită împotriva poporului român, ororile prin care a trecut, împreună cu familia, prietenii şi cunoscuţii, dragostea sa faţă de locurile natale şi înclinaţiile native către disciplina „muzei Clio”, dar, mai cu seamă, necesitatea cunoaşterii adevărului istoric care a fost profund manipulat de interesele „marii puteri de la răsărit”, i-au format şi întărit convingerea că evenimentele, faptele, întâmplările prin care a trecut trebuie neapărat aşternute pe hârtie spre cunoştinţa generaţiilor actuale şi viitoare, având în vedere cu precădere maxima marelui istoric Nicolae Iorga potrivit căreia „Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca şi un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”, maximă pusă ca moto pe coperta interioară a fiecăreia dintre cele şase cărţi scrise.
Cunoscând şi adevărul crud conform căruia „Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă, de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles potrivit voinţei lor” şi „indicaţiile Marelui Stalin”, care, în înţelepciunea sa, ordona „Tovarăşi, asiguraţi-vă necesarele teritorii, că în ceea ce priveşte istoria acestor teritorii o s-o ştim scrie şi noi”, subinginerul Vasile Ilica, iubitorul de istorie şi a adevărului său, odată ieşit la pensie, a pornit la scormonirea lui, nu numai în propria-i memorie şi a contemporanilor săi, ci şi în cel al arhivelor, al presei timpului, al studiilor şi lucrărilor dedicate evenimentelor desfăşurate în acei ani, sau al compendiilor de istorie a Bucovinei şi Basarabiei.
Astfel, într-o perioadă de timp relativ scurtă – 1999-2012, Vasile Ilica, a scris, bazat pe cercetarea izvoarelor documentare şi autoritatea participantului la evenimente, numeroase articole şi studii. Publicate în diferite ziare şi reviste, atât din ţară (Familia română, Crişana), cât şi din Ucraina (Arcaşul, Plai românesc, Zorile Bucovinei, Gazeta de Herţa), ele au constituit nucleele viitoarelor sale şase cărţi, care astăzi cuprind peste 2.350 de pagini de istorie autentică: „Fântâna Albă – o mărturie de sânge: istorie, amintiri, mărturii”, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 1999, 320 p.; „Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei”, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2003, 477 p.; „Basarabia la întâlnirea cu Istoria, 1917-1918”, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2008, 50 p.; „Bucovina abandonată”, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2010, 576 p.; „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei. Episodul: Nordul Bucovinei – zonă de ocupaţie a URSS (1940-1991)”, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2011, 239 p. şi „Bucovina Noastră – Antologie Istorică 1775-2011”, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 2012, 695 p.
Pentru activitatea sa deosebită în domeniul cercetării şi publicării unor momente importante din istoria contemporană a Nordului Bucovinei, scriitorul Vasile Ilica a fost distins cu numeroase premii şi diplome, dintre care cele mai apropiate sufletului său le consideră a fi: „Premiul Document” al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova şi Biroului de Informare al Comisiei Europene din Republica Moldova; „Diploma de Onoare” a Societăţii pentru Cultura Românească «Mihai Eminescu» din regiunea Cernăuţi pentru merite deosebite în dezvoltarea culturii româneşti din Nordul Bucovinei, prodigioasa activitate obştească, culturală, editorială şi cu ocazia lansării volumului documentar „Bucovina abandonată” (25 aprilie 2010); „Diploma de Onoare” a publicaţiei „Familia română”, revistă a românilor de pretutindeni, în care problematica românilor din Nordul Bucovinei este în cea mai mare parte acoperită de scriitorul Vasile Ilica (25 octombrie 2012). De asemenea, scriitorul Vasile Ilica este membru activ în „Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina”, precum şi în Societatea pentru Cultura Românească «Mihai Eminescu» din regiunea Cernăuţi.
La sugestia dr. Ioan Lăcătuşu, scriitorul Vasile Ilica mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa prezentarea (atât la manifestările dedicate sărbătoririi Zilei Naţionale, cât şi în presă) recentei sale apariţii editoriale, petrecută în octombrie 2012, la Oradea, intitulată „Bucovina noastră. Antologie istorică 1775-2011”.
Desigur, foarte mulţi dintre cititorii noştri ştiu că o antologie este o lucrare reprezentativă cuprinzând o culegere de lucrări sau texte reprezentative alese dintr-unul sau mai mulţi autori, dintr-una sau mai multe opere. Mai bine spus, în domeniul istoriei, antologia este considerată a fi o crestomaţie de texte istorice reprezentative, atât provenite din operele marilor personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale, cât şi din scrierile autorului, „bazată pe evenimente şi fapte autentice sub forma unor „episoade istorice” în maniera în care sunt prefigurate în mod sugestiv pe coperta acestei cărţi”. Autorul Vasile Ilica se referă la perioadele (episoadele istorice) din istoria Bucovinei înfăţişate pe coperta cărţii prin stemele care reprezentau teritoriul sau o parte a teritoriului său, de la desprinderea sa din trupul Moldovei, la 1775, şi până la momentul opririi documentării sale, sfârşitul anului 2011. Astfel, „episoadele istorice” devin argumente ale periodizării Istoriei Bucovinei (secolul XIII-1940) sau a Nordului Bucovinei (1940-2011), dar şi capitole distincte în cadrul structurii lucrării. Ele se înscriu într-o cronologie firească a istoriei oamenilor şi locurilor, definită de autor astfel: cap. I – Bucovina la întâlnirea cu Istoria; cap. II – Bucovina austriacă; cap. III – Bucovina românească; cap. IV – Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, zonă cedată de România către URSS; cap. V – Nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi Ţinutul Herţa, regiuni româneşti preluate de fosta URSS în urma aplicării Pactului Ribbentrop-Molotov şi atribuite RSS Ucraineană în baza hotărârii Sovietului Suprem (2 august 1940). Lucrarea surprinde în capitolul final, al VI-lea, câteva informaţii privind afluxul de populaţie străină în Bucovina în perioadele istorice de după anul instalării stăpânirii habsburgice în nord-vestul Ţării de Sus a Moldovei.
În primul capitol, autorul trece în revistă interesul manifestat de cronicari şi istorici, români şi străini, reprezentând stăpânirile exercitate de-a lungul timpului asupra acestui teritoriu, în a argumenta apartenenţa acestuia la formaţiunea statală de origine a autorului, sau a rolului avut în evoluţia pozitivă a vieţii social-economice şi cultural-spirituale a locuitorilor acestei regiuni istorice. Găsim printre aceştia pe românii Dimitrie Cantemir, Dimitrie Onciul, Eudoxiu Hurrmuzachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Budai-Deleanu, Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, C.C. Giurescu, Ion Nistor, Mihai Iacobescu, austriecii Frederich Keindel, Ferdinand Zieglauer von Blumenthal, Johan Polek-Karamstorfer, ucrainienii Alexander Monastyrschi, Emil Kaluzniacki, M. Korduba, M. Hruşevschi. Dar, mai cu seamă în anii `90, acest interes din partea istoricilor străini şi români s-a amplificat, fiind înfiinţate trei institute de cercetări: „Bukovina Institut” din Ausburg – Austria (10 noiembrie 1989); Centrul de Cercetări Bucovinene din Cernăuţi – Ucraina (martie 1990) şi Centrul pentru Studierea Problemelor Bucovinei din Rădăuţi – România (6 septembrie 1992), fiecare dintre acestea susţinând problematica specifică originii lor etnice şi desfăşurând manifestări în consecinţă, exemplificate de autor prin tematicile abordate: influenţa benefică a Austriei în cei 144 de ani de stăpânire; contestarea caracterului românesc al Bucovinei; autohtonia slavilor; problematica Ucrainei Mari; Unirea Bucovinei cu România etc…
Capitolul al II-lea prezintă modul ruşinos în care Austria a reuşit să-şi impună dominaţia asupra nord-vestului Ţării de Sus a Moldovei – regiune numită, din aprilie 1780, Buckovina – şi etapele administraţiei habsburgice asupra acestuia: Etapa administraţiei militare (1775-1786), când era condusă de un guvernator militar subordonat Consiliului Aulic de Război de la Viena; Etapa administraţiei galiţiene (1786-1849), perioadă în care regiunea este transformată în cel de-al XIX-lea district administrativ al Galiţiei, fiind condus de un „căpitan districtual”, numit de guberniul de la Lemberg; Etapa ducatului autonom (1849-1862-1918), perioadă în care i se acordă dreptul de a-şi alege Dietă proprie, ca instituţie legislativă, iar conducerea administrativă revenindu-i unui guberniu, în frunte cu un gubernator numit de Viena. Alături de prezentarea unor transformări în domeniile politico-religioase din perioada stăpânirii habsburgice, autorul arată şi repercusiunile etnice care s-au manifestat în structura populaţiei, datorate colonizărilor de populaţie de origine slavă, evreiască şi germană şi a politicii de deznaţionalizare şi germanizare a populaţiei autohtone – ponderea populaţiei române reducându-se, în perioada 1775-1910, de la 73,6 la sută la 34,4 la sută. Însă, cea mai mare parte a acestui capitol este dedicată luptei românilor pentru neatârnarea Bucovinei şi Unirea cu patria mamă, în contextul desfăşurării marelui război de la începutul secolului XX şi al luptei popoarelor din marile imperii multinaţionale europene pentru independenţă naţională. Titluri precum: „Bucovina pe calea reîntregirii (1917-1918)”; „În Bucovina s-a declanşat calendarul reîntregirii”; „Evocarea activităţii celor doi luptători bucovineni Iancu Cavaler de Flondor şi istoricul Ion Nistor”…. cele 26 de anexe, cuprinzând documentele care reflectă cronologic momentele importante ale luptei pentru unitate, precum şi cele 29 de fotografii, înfăţişând oamenii politici implicaţi în Unire şi locurile acţiunilor lor, ne dau o imagine clară despre lupta dusă, greutăţile învinse şi sacrificiile făcute de românii bucovineni pentru încununarea, în final, prin moţiunea istorică, de la 28 noiembrie 1918, a Unirii „necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Prima parte a capitolului următor, intitulat „Bucovina românească”, reuşeşte să surprindă, din perioada interbelică, evoluţia integrării provinciei în spaţiul statal românesc, precum şi transformările pozitive petrecute în domeniile social-politice, administrative, judecătoreşti, economico-financiare şi cultural-spirituale ale vieţii locuitorilor bucovineni. În acest sens, autorul, aduce în faţa cititorului fragmente semnificative din două scrieri ale istoricului Ion Nistor, „Bucovina la 10 ani de la Unirea din 1918” şi „Bucovina sub dominaţia românească la 20 de ani de la Unire”, cât şi texte provenite din „O istorie sinceră a poporului român”, de Florin Constantiniu, „Istoria României între 1918-1940. Culegere de documente”, de Ioan Scurtu şi colaboratorii, „România cu şi fără Antonescu”, de Gheorghe Buzatu şi a unor date semnificative din Enciclopedia României anului 1938, care reuşesc să formeze cititorului o imagine reală a Bucovinei interbelice. Autorul, publicând fragmentele: „Regele Ferdinand Întregitorul şi Bucovina”, „Regele Carol al II-lea la conducerea României”, „Regele Carol al II-lea şi Bucovina”, precum şi la anexele capitolului biografiile sumare ale regilor şi reginelor României, a ţinut să sublinieze şi bunele raporturi care s-au stabilit, în procesul unirii şi integrării, între dinastia română şi bucovineni. Partea finală a capitolului creionează contextul intern şi punctează principalele evenimente, de pe plan internaţional, care au avut loc în anii 1938-1939.
Următorul capitol, al IV-lea, cuprinde marea dramă prin care a trecut poporul român din Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei în perioada primei ocupaţii sovietice (28 iunie 1940 – 31 iulie 1941) şi celei de-a doua (1944-1990). Acoperind 300 de pagini, din cele 695 ale cărţii, conţinutul capitolului reuşeşte să redea, prin intermediul unor articole, documente, mărturii, schiţe şi fotografii, publicate în presă sau reviste şi lucrări de specialitate, tabloul sângeros al instaurării şi consolidării stăpânirii sovietice pe această parte de pământ românesc. Strânse cu migală şi pasiune, ele formează un tot unitar, logic şi credibil, reconstituind cu acribie evenimente ce s-au petrecut în urmă cu peste şapte decenii ce depăşesc, în multe cazuri, puterea noastră de înţelegere. Pentru a ilustra cele scrise mai sus, ţin să atrag atenţia asupra câtorva: relatările zguduitoare ale lui Ilie Horoşinschi, Ştefan Ruptaş şi Mihai Crăiuţ, martori ai masacrelor săvârşite de trupele sovietice în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, la cotul Prutului, lângă satul Lunca, unde şi-au găsit moartea sute de tineri bucovineni din satele Buda, Mahala, Ostriţa, Coteni, Mănăstirii, Boian, Horecea Urbana, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia pentru că au vrut să scape de regimul sovietic şi să treacă frontiera în România, cât şi ale lui Gheorghe Isopescu, care descrie tragedia celor peste 2.500 de români din satele Ropcea, Iordăneşti, Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Ciudei, Corceşti, Corapciu, Suceveni, Prisicăreni, care la 1 aprilie 1941, lângă Fântâna Albă, au fost ucişi datorită aceleaşi încercări de a trece în patria mamă. Nu mai puţin zguduitoare sunt mărturiile celor care descriu o altă mare dramă a bucovinenilor, drama celor socotiţi duşmani ai poporului şi ai orânduirii socialiste din URSS, deportaţi în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, „în regiunile cu climă aspră şi greu de suportat, din Karelia sovietică, Siberia, Munţii Ural şi până în Kazahstan”, fără a fi judecaţi sau condamnaţi de vreo instanţă judecătorească – „Opt persoane din familia noastră, povesteşte Constantin Motrescu din Ciudei, au fost ridicate şi împinse cu patul armelor în vagoane de animale, din care numai trei am avut norocul să ne întoarcem şi să sărutăm pragul casei în care ne-am născut”. … „Pe cei care mureau în lagăr şi nu aveau cine să-i îngroape, erau aruncaţi în gropi, râpi sau fântâni părăsite. De multe ori când treceai pe lângă fântâni părăsite, auzeai gemete şi plânsete ale muribunzilor. Te apuca groaza, dar cu nimic nu le puteai veni în ajutor”, povesteşte şi Maria Schipor, din Pătrăuţii de Jos. De parcă acele chinuri nu ar fi fost de ajuns, „autorităţile sovietice au pus la punct un plan diabolic de pedepsire a populaţiei rămase, printr-o înfometare generală, asemănătoare aceleia ce a avut loc în Ucraina în anii 1930-1933. … Astfel s-au pus biruri mari şi cote în natură pe capul bieţilor locuitori, obligaţii ce aceştia nu puteau să le achite, fiind peste puterile lor. … La toate acestea s-a adăugat faptul că anii 1946-1947 au fost foarte secetoşi şi nu s-au făcut niciun fel de cereale, iar acolo unde totuşi s-ar fi strâns ceva, autorităţile au confiscat şi acele mici rămăşiţe de recoltă, lăsând populaţia fără niciun fel de subzistenţă”. Se declanşase „Marea Foamete” în Bucovina. Numărul real al morţilor probabil nu-l vom şti niciodată.
Partea finală a capitolului este dedicată altei crime a autorităţilor sovietice – execuţia celor 222 de deţinuţi politici români şi ucraineni ce se găseau în închisoarea din Cernăuţi, în timpul retragerii trupelor sovietice determinată de ofensiva armatelor româno-germane din iunie-iulie 1941. Legată de această crimă este şi istoria cimitirului militar român din Cernăuţi, pe care veteranul de război Vasile Ilica o reconstituie cu fidelitate. Dat fiind faptul că publicarea de către autor a acestui episod a avut repercusiuni neplăcute asupra sa, în relaţiile cu organele de graniţă şi justiţie ucrainene, şi necesită un spaţiu mai mare, promitem să revenim asupra acestui interesant fragment într-o ediţie viitoare.
În ansamblul său, consider capitolul ca reprezentând partea cea mai valoroasă a lucrării, fiind pentru prima dată, în literatura istorică de specialitate din ţara noastră, când evenimentele perioadei sovietice din această regiune sunt tratate în mod unitar şi eliberate de corsetul cenzurii comuniste, indiferent că este vorba de cenzura sovietică sau cea românească. Autorul reuşeşte să pună la dispoziţia publicului iubitor de istorie o antologie de texte care să facă lumină asupra unor evenimente, unele inedite sau altele mai puţin cunoscute opiniei publice româneşti, subestimate sau trecute sub tăcere de istoria naţională. Antologia face însă şi un foarte mare bine tinerei generaţii nord-bucovinene, căreia îi este adresată de autor, lipsită în cea mai mare parte de cele mai elementare cunoştinţe de istorie a poporului român, „care probabil va fi curioasă să afle, cel puţin în parte, despre evenimentele mai importante, precum şi despre trăirile fericite sau nefericite, cărora au trebuit să le facă faţă înaintaşii lor, în diferite perioade istorice dominate de ocupaţii străine”.
Istoria recentă a regiunii este tratată în capitolul al V-lea, pe care autorul îl divide în două părţi: „Evocarea unor activităţi şi năzuinţe ale românilor şi moldovenilor trăitori în Ucraina” şi „Prezentarea unor articole din presa românească, cernăuţeană, precum şi cea din ţară cu problemele specifice perioadei de tranziţie a Ucrainei în preajma negocierii Tratatului de bună vecinătate şi cooperare între Ucraina şi România”. În prima parte, se arată poziţia românilor şi aşteptările lor privind referendumul pentru independenţa Ucrainei, încheierea şi consecinţele încheierii Tratatului de cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Ucraina, precum şi răspunsul dat de Guvernul României „Memorandumului” Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina din Rădăuţi. În partea a doua, se prezintă articole publicate în „Arcaşul”, „Familia română”, „Crişana”, „Plai românesc”, scrise de Vasile Iilica, Dragoş Olaru şi Iurie Colesnic, privind românii în cultura rusă, biserica românească din Ucraina, răspândirea cărţii româneşti în Basarabia şi nordul Bucovinei sau despre personalităţii istorice şi culturale româneşti.
Consider recenta apariţie editorială ca fiind deosebit de necesară, atât în ţară cât şi-n afara hotarelor ei, cartea găsindu-şi un loc de onoare în orice bibliotecă particulară şi naţională. Felicitări autorului, pe care-l consider, datorită luptei sale pentru adevăr, iubirii faţă de neam şi celor şase lucrări destinate tinerei generaţii, enumerate în deschiderea recenziei, unul dintre cei mai mari dascăli de istorie ai junilor bucovineni.

Foto: Gheorghe Petrila – Asociaţia Artiştilor Fotografi din România

Sursa: Roncea.Ro