Aniversarea Mitropolitului Visarion Puiu, apărătorul românităţii răsăritene, condamnat la moarte la ordinul lui Stalin. EVOCARE de Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu pentru Basarabia-Bucovina.Info

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei la instalareZilele “Visarion Puiu” au ajuns la Editia a XVII-a, ne informeaza Protoieria Roman. Portalul Basarabia-Bucovina.Info este incantat sa publice in memoria marelui roman aparator al romanitatii rasaritene, la implinirea a 134 de ani de la nasterea sa, o lucrare biografica si, in acelasi timp, o calda evocare, scrisa pentru aceasta ocazie de  Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu, Protopop de Roman, caruia ii multumim in mod deosebit. Felicitari organizatorilor evenimentului aniversar! Sa nu-l uitam pe Parintele Visarion Puiu! Doamne, ajuta!

Vedeti si Ce-a făcut Mitropolitul Visarion Puiu cu 760 kg aur. Fotografii din Fototeca Ortodoxiei Romanesti

Un  ierarh erudit si un misionar iscusit

Mitropolitul Visarion Puiu

( 27 februarie 1879 – 10 august 1964 )

 

Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu

Protopop de Roman

Preliminarii

Pana in anul 1989,  numele mitropolitului Visarion Puiu a fost pomenit foarte rar. Chiar in manualul de Istorie a Bisericii Ortodoxe Romane, e ditat in mai multe editii de distinsul academician  Pr. Mircea Pacurariu, i s-au alocat doar cateva randuri.

Dupa patru decenii,  la 25 septembrie 1990,  Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a anulat hotararea nedreapta  din 28 februarie 1950,  prin care acesta era caterisit,  reabilitandu-l.

Incepand cu anul 1990,  apar sporadic, in special in marile orase Moldave, articole care vizau redescoperirea marelui ierarh peste care s-a asternut nedreapta uitare.

Un moment important il constituie anul 1996, cand la Pascani, orasul sau natal, s-a constituit un comitet format din intelectuali ai urbei ,  ce si-a propus organizarea unor actiuni de popularizare  a personalitatii ierarhului.Initiativa a fost benefica si incepand cu anul urmator (1997) s-au desfasurat anual diverse activitati cultural religioase denumite generic: „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, avand in program si expozitii documentare, sesiuni de comunicari, lansari de carte, slujbe de pomenire, concursuri scolare tematice, s.a.Printre cei care au asezat temeliile Asociatiei Visarion Puiu si care astazi nu mai sunt printre noi, trecand la cele vesnice, amintim pa parintele profesor Ioan Ivan de la Mrea Neamt, academicianul Constantin Ciopraga,  Pr. Mihai Mocanu, fost protopop la Pascani sicolectionarul pascanean Vasile Nita .

Tuturor acestora ganduri de pioasa amintire.

Cel care a reusit intr-adevar sa coaguleze  intr-o „familie„ pe toti iubitorii lui Visarion Puiu a fost istoricul militar col.(r) Dumitru Stavarache din Bucuresti, cel ce a calatorit mult pe urmele mitropolitului si a publicat nenumarate studii si volume de documente legate de viata si activitatea acestui ierarh,  fiind si presedinte de onoare al Asociatiei Mitropolit Visarion Puiu.

Daca primele patru editii au avut loc doar la Pascani, incepand cu a cincea editie,  manifestarile cultural stiintifice si religioase s-au deplasat si la Roman, orasul natal al mamei sale, unde tanarul Victor a studiat la Seminarul Sf Gheorghe si unde s-a calugarit primind numele VISARION, dar si la Manastirea Neamt unde si-a ridicat o casa pentru anii batranetilor sale si unde si-a ales locul de veci, in umbra Vovideniei.

Alte actiuni desfasurate de membrii comitetului, menite a contribui la cunoasterea si popularizarea personalitatii vrednicului ierarh au fost prezentarea in presa locala , fie laica , sau bisericeasca, a unor articole si studii, realizarea unor emisiuni radio,  sau televizate, depistarea unor persoane care l-au cunoscut pe mitropolit, consemnarea amintirilor acestora in vederea constituirii unei arhive de istorie orala, continuarea cercetarilor in arhive si biblioteci atat in tara cat si in strainatate si publicare rezultatelor , asezarea unor placi comemorative in locurile unde a trait si a activat ca ierarh, toate acestea pentru a mentine treaza amintirea acestui om ce s-a risipit generos in multiple activitati, in slujba lui Dumnezeu si a oamenilor.De asemenea s-a acordat mai multa atentie tinerei generatii, fiind organizate intalniri cu elevii din scolile generale, atat la Pascani, cat si la Roman (Sc. gen. nr. 3, Seminarul Sf.Gheorghe) dar si la Manastirea Neamt (Seminarul Teologic Veniamin Costachi).

Un alt moment important pentru redescoperirea si recunoasterea mitropolitului Visarion, il constituie data de 10 iulie 1999, cand ,  casa de la Vovidenia ,  ce adapostise   de patru decenii muzeul Mihail Sadoveanu,  a devenit Muzeul Visarion Puiu-Mihail Sadoveanu.

La 18 noiembrie 2005 in urma solicitarii domnului Dumitru Stavarache , in calitate de presedinte , pentru acordarea personalitatii juridice Asociatiei „VISARION PUIU”, si inscrierea acestei asociatii in registrul asociatiilor si fundatiilor, Judecatoria Pascani a admis cererea si a inregistrat noua Asociatie culturala ce poarta numele ierarhului.Sediul Asociatiei a fost oferit cu amabilitate de Protopopiatul Pascani, prin bunavointa prot.Pavel Postolache.

Incepand cu anul 2006, Asociatia „Visarion Puiu” in colaborare cu Editura Moldopress Pascani, au editat si tiparit publicatia periodica, intitulata sugestiv: ”Valori Pascanene”, prin impreuna lucrarea celor doi fondatori:  Dumitru Stavarache si Catalin Cojocaru-directorul Editurii.

Ca obiective de perspectiva  Asociatia , care intre timp si-a extins activitatea si in afara granitelor tarii, se preocupa de continuarea muncii de cercetare si publicare a rezultatelor, asezarea unor insemne  privitoare la viata si activitatea mitropolitului in localitatile si Eparhiile unde acesta a activat, republicarea unor lucrari si studii ce apartin acestuia, realizarea unor filme documentare care sa ilustreze activitatea ierarhului, realizarea unui bust din bronz ce va fi asezat in urbea Pascanilor, realizarea unui site dedicat memoriei sale si cea mai importanta misiune a noastra reabilitarea sa juridica si readucerea in tara a ramasitelor sale pamantesti.

Multe dintre initiativele noastre au capatat contur, dar cu regret trebuie sa spunem ca cele mai importante obiective ale Asociatiei asteapta inca  finalitatea.Incepand cu anul 2010, Asociatia are o noua publicatie semestriala, ce pastreaza initialele mitropolitului si care se numeste:”VALORI PERENE”, tiparita de Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamt, careia ii dorim sa aiba cat mai multe aparitii.

I.   Anii formării duhovniceşti

În cele ce urmează,  vom spicui din biografia marelui ierarh,  câteva momente semnificative care să ilustreze caracterul sau, dăruirea sa,  patriotismul,  curajul,  eruditia şi evlavia ce i-au caracterizat întreaga viaţă.

Visarion Puiu s-a născut la 27 februarie 1879 la Paşcani, primind la botez numele VICTOR.„Când am deschis ochii minţii şi am început am da seama de lumea şi de locurile din jurul meu,  scria ierarhul în manuscrisul „Însemnări din viaţa mea”,  Bucureşti,  1944,  eram în Paşcanii din Vale,  jud. Suceava (apoi Baia),  unde tatăl meu, Ioan Puiu,  conductor de tren la căile ferate austriece ale companiei Lemberg-Cernăuţi-Iaşi,  avea locuinţă.[1]     Tatăl său,  Ioan Puiu,  era fiul preotului  Ioan PUIU din comuna Girov,  jud. Neamţ,  iar mama sa Elena Mironescu,  era fiica unor negustori din Roman.  Viitorul ierarh,  a urmat primele trei clase în oraşul Paşcani. Sămânţa învăţăturii şi a credinţei în Dumnezeu au rodit însă cu atâta vigoare la şcoală şi pentru faptul că „ogorul” era pregătit exemplar prin educaţia primită în familie. „Mama,  îşi aminteşte Visarion Puiu,  aprindea candelele icoanelor în fiecare seară spre duminică şi sărbători,  atrăgându-ne atenţia că şi evreii fac la fel,  ca şi cei de altă lege ce erau la Paşcani.”[2] Dupa ce tatal sau s-a mutat cu serviciul la Roman, la 29 iulie 1889,  Victor Puiu absolvea ultima clasă a şcolii de băieţi nr. 3  Roman. În anul 1891 el este înscris la Seminarul Sf. Gheorghe din Roman,   avand un local nou,  ridicat prin strădania marelui cărturar episcopul Melchisedec Ştefănescu.

Aici,  la Roman,  tânărul seminarist a putut cunoaşte personalităţi marcante ale vremii care îl vizitau pe episcopul Melchisedec (N. Iorga,  V. Alecsndri ş.a.). Personalitatea acestui ierarh  l-a impresionat puternic pe tânărul Victor Puiu,  care îi va evoca memoria,  cu emoţie,  chiar la mormântul lui Melchisedec,  la 30 de ani de la mutarea sa la cele veşnice,  în luna mai 1922.[3] Din 1894,  Vitor Puiu şi-a continuat studiile la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi,  care funcţiona în marele palat al prinţului Mihail Sturza.

În pragul senectuţii,  stăruiau încă vii în memoria lui Visarion Puiu amintirile din Iaşi „livezile şi viile de la Copou şi Şcoala pline de elevi,  respectul religios cu care ne apropiam de vechile biserici ale Iaşului,  mândria cu care priveam statuile lui Ştefan cel Mare şi Miron Costin,  simţămintele cu care intram în vasta catedrală a Mitropoliei,  sau admiram frumoasa biserică Sf. Trei Ierarhi”.[4]

Memorialistul de mai târziu nu uită să noteze şi aspecte legate de profesorii şi colegii de la Seminarul ieşean,  dar şi aspecte pe care le-a apreciat mai puţin: „din lipsă de bani,  cărţile le citeam cu împrumut de la librarul Şaraga şi anticarul Kupperman,  plătind 10 bani pentru cartea cu foile tăiate şi 20 de bani pentru cele netăiate”,  noteză el subliniind necesitatea imperioasă a cultivării a clerului,  „cale pe care nu ne călăuzea nimeni,  ba dimpotrivă,  ne pedepsea.”[5] Absolvind cursurile Seminarului Superior din Iaşi,  la cumpăna dintre secole,  în anul 1900,  Victor Puiu devine student la Facultatea de Teologie din Bucureşti,  pe care a absolvit-o în mod strălucit în anul 1904. În paralel a frecventat şi cursurile Facultăţii de Drept , pentru care a cerut binecuvântarea arhierească de la episcopul Romanului Gherasim Safirin: „după înţelegerea cu profesorii anului întâiu,  urma să frecventez cursurile numai când aş fi avut înlesnire şi să mă prezint la examene (…) Episcopul m-ar fi trimis mai bucuros să continui studiile teologice la Atena,  unde învăţase şi dânsul”.[6] Studiile de drept au continuat şi după anul 1904,  deoarece la Arhivele Naţionale se păstrează cartea (legitimaţia) sa de student,  datată 23 februarie 1906.[7]

Preocupările din perioada studenţiei nu se reduceau însă numai la studiile teologice şi de drept,  el asigurându-şi din muncă o bună parte din resursele pentru un trai decent. Ca urmare a meritelor sale de student teolog eminent,  a fost angajat,  la 15 mai 1902 în funcţia de copist la Administraţia Casei Bisericii,  devenită ulterior Ministerul Cultelor,  sub conducerea şi îndrumarea strălucitului ministru Spiru Haret. „În acest început de viaţă zbuciumată mi-am dat licenţa în teologie,  pe care mi-a tipărit-o ministrul Instrucţiunii publice de atunci,  Spiru Haret,  drept răsplată pentru colaborarea literară ce o dăm revistei populare întemeiate de dânsul Albina”[8].

  1. II.                Tunderea în monahism. Slujirea ca ierodiacon şi ieromonah.

Tânărul Victor Puiu se afla pe atunci la o răscruce de drumuri,  trebuind să opteze fie pentru cariera de înalt funcţionar public  , fie pentru una din cele două slujiri preoţeşti  – clerul de mir,  sau cel monahal.

După consultarea sa cu unii colegi,  între care Visarion Mircea (viitor arhiereu de Roman),  sau profesorul Scriban   de la Iaşi,  Victor Puiu alege  calea monahala. „Aveam de ales între preoţia de mir şi monahism,  iar îmbierile spre căsătorie ce mi la făceau colegii şi câţiva cunoscuţi din Bucureşti au fost întrecute de dorinţa mai puternică ce aveam de a intra în monahism.”[9]

În lucrarea „Însemnări din viaţa mea”,  Victor Puiu îşi motivează opţiunea de a intra în viaţa monahală  prin faptul că numai aceasta îi dădea posibilitatea să se consacre reorganizării monahismului românesc şi ridicării   acestuia  la nivelul mănăstirilor creştine din alte ţări,  în frunte cu ordinele monahale organizate ale catolicilor. „Ar greşi cei care şi-ar închipui că acest pas l-am făcut gândind dobândirea înaltelor trepte ierarhice prin monahism; pe asemenea drum nu avem nici sprijin,  nici călăuzire. Idealul meu era să dobândesc o mănăstire în care să încep o şcoală pentru monahii teologi şi o mică tribună de monahi cărturari productivi,  sau să lucrez în ambianţa unui centru de conducere eparhială de sub ocrotirea apropiată a vreunui bun episcop.

Posibilitatea de a intra în înalta ierarhie s-a ivit din împrejurări necalculate şi neurmărite  de mine…”.[10]

La 22 decembrie 1905,  tânărul licenţiat în teologie Victor Puiu, se va călugări la Roman,  în catedrala episcopală ridicată de Petru Rareş şi sfinţită de episcopul cronicar Macarie la anul 1550. Naş de călugărie i-a fost bunul său prieten şi coleg Ilarion Mircea (viitor arhiereu vicar al Episcopiei Romanului cu titlul „Băcăuanul”),  iar cel care l-a tuns în monahism a fost episcopul Romanului Gherasim Safirin. În ziua de Crăciun a aceluiaşi an a primit de la acelaşi episcop hirotonia în diacon. Va sluji la catedrala din Roman,  alături de colegul său Ilarion Mircea care era ieromonah,  până în ianuarie 1907 când va pleca la studii în Rusia,  la vestita Academie Teologică de la Kiev , ca bursier al Fundatiei Episcop Melchisedec[11]La intoarcerea in tara, iulie 1908, a fost trimis la Galati, unde a slujit doua luni ca diacon la catedrala episcopala, apoi la 7 octombrie acelasi an a fost hirotonit preot , de catre episcopul PIMEN Georgescu al Dunarii de Jos.

Prima preocupare a sa la Kiev a fost însuşirea rapidă a limbii ruse,  a cărui stăpânire perfectă o va demonstra ca arhimandrit de scaun (din anul 1908) la Catedrala din Galaţi,  atunci când a oficiat în această limbă mai multe Te Deum-uri la Consulatul general rusesc pentru familia ţarului Nicolae al II-lea,  vărul viitoare regine Maria a României. Peste doi ani,  la 2 iunie 1914,  când întreaga familie imperială rusească a vizitat oraşul Constanţa,  Visarion Puiu a fost cel care a rostit slujba în limba rusă.

Întrucât ierarhul român a declinat oferta de a primi o decoraţie rusească,  ţarul Nicolae al II-lea i-a trimis în dar un rând de veşminte preoţeşti. Impresionat de fastul şi frumuseţea acestora,  Visarion Puiu le-a dăruit la rândul său,  în 1921,  pe când era episcop de Argeş,  mănăstirii Neamţ.

La 6 decembrie 1908 a fost hirotesit protosinghel, iar la 1 ianuarie 1909 arhimandrit, fiind numit vicar al Eparhiei Dunarii de Jos, iar la 20 mai 1909 şi director al Seminarului „Sf. Andrei”,  la propunerea episcopului Pimen Georgescu .[12] Şcoala teologică activa în fosta casă a lui Costache Negri şi vreme de 10 ani Visarion Puiu s-a îngrijit de bunul mers al acesteia suportând totodată vicisitudinile primului război mondial.

„În timpul războiului din 1916-1918,  pe care l-am îndurat sub bombardamente de artilerie vrăjmaşe,  am prefăcut şcoala în spital pentru militarii răniţi,  în a cărei administrare lucram împreună cu mama.”[13]

Experienţa dobândită la Galaţi o va aplica în calitate de director al Seminarului din Chişinău,  unde a fost numit la 1 septembrie 1918. Şcoala era dezorganizată,  localul devastat de bloşevici şi de unităţile militare care au staţionat în el,  corpul profesoral răzvrătit şi dezorientat,  existând un singur profesor care ştia limba română. Într-un timp foarte scurt,  a reuşit să repare localul şi să deschidă cursurile,  aprovizionând şcoala cu alimente şi lemne pentru iarnă. La 17 septembrie 1918 Visarion Puiu este ales preşedinte al Sociatăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău,  importantă instituţie cu aureolă a clerului basarabean,  având ca scop cercetarea trecutului istoric al instituţiilor bisericeşti din această provincie,  de a păstra într-un muzeu propriu obiecte vechi şi de a îngriji monumentele istorice bisericeşti.

La 22 decembrie 1918,  a fost numit preşedinte şi al Societăţii Culturale-misionare „Frăţia naşterii lui Hristos”,  una din cele mai rodnice societăţi culturale basarabene puse în slujba cauzei naţionale şi a credinţei ortodoxe.

Pe lângă Catedrala din Chişinău activa un comitet de iniţiativă „Ospătăria populară”,  care asigura hrana zilnică a peste 400 de săraci , cu toată scumpetea cumplită din cursul iernii”. Datorită acestei situaţii,  a multiplelor activităţi şi responsabilităţi,  dar şi din cauza lipsei căilor de comunicaţii,  Visarion Puiu îşi reproşează într-un  memoriu adresat ministrului cultelor,  la 19 aprilie 1919,  că nu şi-a putut exercita prea bine îndatoririle de exarh al celor 30 mănăstiri din Basarabia. În schimb a adunat numeroase date statistice şi informaţii despre starea personalului şi a averilor mănăstireşti,  dar şi un bogat material documentar în vederea întocmirii unor mici monografii privind trecutul lor istoric.[14]

A fost publicat un altfel de studiu,  tipărit în paginile vol. XI al Revistei Istorico-arheologice,  Chişinău,  1919.[15] În următorii trei ani,  Visarion Puiu a străbătut întreaga Basarabie în lung şi-n lat,  constatând cât de puţin cunoaşteau  guvernanţii de la Bucureşti şi mai ales înalţii ierarhi ai B.O.R. această provincie românească.

Pentru activitatea sa bogată şi diversificată în slujba istoriografiei (depistarea şi valorificarea documentelor privind istoria şi organizarea ţinutului dintre Prut şi Nistru,  la 16 februarie 1921,  Dimitrie Onciul,  director general al Arhivelor Statului,  l-a numit pe Visarion Puiu membru al Comisiunii Arhivelor Statului din Basarabia.[16]

  1. III.             Slujirea arhierească.

Episcop al Argeşului (1921 – 1923)

În acelaşi an,  1921,  la 25 martie,  de Buna Vestire,  are loc un eveniment cu totul special din viaţa energicului arhimandrit Visarion Puiu – chemarea la înalta slujire arhierească,  prin înaltul Decret nr. 1482,  semnat de regele Ferdinand şi de Miron Cristea – mitropolitul primat (viitor patriarh). A fost ales la 17 martie, iar hirotonia sa în arhiereu,  a avut loc la Catedrala Patriarhală din Bucureşti,   fiind instalat in scaunul vacant al  Episcopiei Argeşului.

Cu acest prilej , proaspătul episcop a ţinut un discurs memorabil din care spicuim câteva fragmente: „ştim că atunci când pământul ne e prea drag,  uităm cerul,  dar se cuvine ca pe Dumnezeu să-l vedem nu numai prin lacrimi; să ne întoarcem,  deci,  privirile spre Sf. Biserică în toată vremea … şi istoriceşte este deplin constatat după experienţe de veacuri,  că în epocile de credinţă,  viaţa popoarelor este mai tihnită ,  pentru că religia,  folosind influenţa sa divină,  înlătură din vreme ivirea relelor sociale şi multe scăderi omeneşti,  ca cele care de pildă astăzi,  subminează viaţa noastră”.[17]

Diploma de investire (gramata),  datată 30 martie 1921,  este semnată de regele Ferdinand şi de ministrul Cultelor şi Artelor,  Octavian Goga.

Ajungând la Argeş,  episcopul îşi nota în însemnările sale că „Episcopia nu avea nici măcar o trăsură cu doi cai,  cu ajutorul căreia să fac drumul până la gară şi îndeosebi vizitaţiunile canonice prin judeţe. În orîşelul mic al Curţii de Argeş şi pentru distanţa ce e între episcopie şi oraş,  o trăsură trebuie vestită cu ore mai devreme. Din patru vizite canonice ni s-a cerut 400 lei pe 24 de ore,  iar în judeţe câte 700 lei pe zi,  salariul meu fiind de 4000 lei lunar. Impresionat cu totul neplăcut de asemenea lipsă,  domnul ministru de culte,  Octavian Goga,  mi-a dat 40000 lei,  sumă pe care o las acum urmaşului care va veni în locul meu la Argeş.”[18] Cu alte cuvinte,  ca şi în cazul veşmintelor preoţeşti primite de la ţarul Nicolae al II-lea,  a preferat să se descurce cu mijloacele sale mai modeste pentru a putea lăsa în urma sa,  ca moştenire urmaşilor,  o bază materială (zestre) mai bună.

Pe această linie se înscriu şi strădaniile sale de a recupera reşedinţa episcopală în folosul Bisericii,  după ce aceasta fusese preluată „în mod samavolnic” de Curtea Regală,  iar locuinţa episcopală fusese amenajată în incinta grajdurilor familiei regale. Pentru rezolvarea acestor probleme,  episcopul Visarion Puiu a purtat o intensă corespondenţă cu N. Iorga şi alte persoane din conducerea de stat. Acest drept bisericesc a fost recunoscut în cele din urmă de regele Ferdinand,  dar după cum nota episcopul „îndată după trecerea mea în Basarabia,  cedarea jumătăţii de nord a locuinţei a fost anulată”.[19]

Un alt aspect care l-a nemulţumit profund la preluarea acestei Eparhii era starea jalnică a obiectelor de cult cu care se oficiau sfintele slujbe. „Am slujit aici,  scria el,  în această frumoasă catedrală „micul Nazaret”,  oficiind cu un potir şi un disc mai sărman decât un preot de parohie rurală,  purtând engolpion şi cruce de împrumut.

Abia după doi ani am primit din partea regelui un rând de sfinte vase luate de  la Munchen,  în Germania”[20].

Intransingenţa morală a ierarhului se vede şi din legătura sa duhovnicească cu clerul eparhiei,  cler pe care dorea să-l ridice la înălţimea chemării sale. „Căci afară de grupurile de preoţi din capitalele judeţelor,  Piteşti şi Slatina,  mulţimea cealaltă nu dădea nici o nădejde de activitate evanghelică,  ci numai de întreţinut datinile religioase în poporul mânat de vicii,  între care alcoolismul satelor cu cultură de pruni pentru ţuică ai Argeşului făceau ravagii.

Era atâta distanţă între preocupările slabe bisericeşti ale acestei preoţimi şi ceea ce doream să fac cu ajutorul ei,  încât adesea regretam că am primit scaunul vlădicesc al acestei eparhii,  unde orice sforţare a mea găsea piedici în clerul slab,  în amestecul politicienilor care,  la venirea mea îndrăzneau să-mi pretindă numiri şi transferări de preoţi şi cântăreţi după placul şi interesele lor politice.”[21]

Această atitudine ostilă frivolităţii clasei politice,  nu a rămas de altfel,  fără consecinţe,  Visarion Puiu,  fiind nevoit să părăsească Eparhia Argeşului şi să opteze pentru una din cele două episcopii : a Romanului , care devenise vacantă şi nou înfiinţata Episcopie a Hotinului,  cu reşedinţa la Bălţi,  în Basarabia.

Deşi avea asentimentul autorităţilor politice şi religioase,  în frunte cu prim ministrul Ionel Brătianu şi mitropolitul primat Miron Cristea , pentru a prelua Episcopia Romanului , unde îl aştepta şi bunul său coleg de şcoală şi prieten apropiat Ilarion Mircea Băcăuanul,  arhiereu vicar al acestei străvechi Eparhii,  Visarion Puiu a preferat să meargă în Basarabia , pentru a evita alte intervenţii politice în activitatea sa,  mai ales din partea ministrului Alecu Constantinescu, care era şeful partidei locale a ţinutului Roman.[22]

Nu trebuie să se creadă însă că episcopul era animat de adversităţi subiective faţă de oamenii politici. El a corespondat cu mulţi dintre ei,  dar i-a şi atenţionat asupra neregulilor şi slăbiciunilor pe care le-am arătat.

A apreciat bunăoară,  la justa lor valoare meritele lui Ion I.C. Brătianu în făurirea statului unitar naţional român,  şi modernizarea acestuia,  într-un memorabil discurs la dezvelirea bustului acestuia din Cernăuţi,  la 28 noiembrie 1936,  pe când Visarion Puiu era mitropolit al Bucovinei. Vom prezenta un fragment sugestiv din acel discurs: „Ion I.C. Brătianu nu a fost rege,  dar a fost puternic stâlp de temelie a tronului a trei regi. A fost făuritorul tuturor actelor politice din care au rezultat cele mai mari întocmiri naţionale din viaţa contemporană a poporului nostru şi a fost figură reprezentativă a bărbatului de stat,  vrednic a împodobi nu numai Pantheonul politic al României,  dar al oricărui stat superior european. Sub asemenea puncte de vedere,  Ion I.C.  Brătianu nu aparţine unui partid,  nici numai a politicii de stat a ţării noastre,  ci politicii înalte a întregii Europe.”[23]

Elogiul făcut marelui om politic nu este întâmplător,  Visarion Puiu având o extraordinară deschidere spre afirmarea idealurilor şi împlinirea aspiraţiilor românilor de pretutindeni.

Însuşi N. Iorga,  în calitatea sa de Preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor,  l-a promovat ca membru de onoare al Ligii şi l-a solicitat să patroneze Congresul acesteia desfăşurat în zilele de 6 şi 7 mai 1922 la Curtea de Argeş.

Cu acest prilej,  intransigentul episcop Visarion Puiu s-a adresat celor prezenţi la Congres astfel:  „Avem,  e drept,  conştiinţa unităţii noastre de neam,  a aceluiaşi grai şi pământ,  dar,  ne lipsea însufleţirea sentimentului naţional,  celui aducător de roade,  celui împlinitor de fapte,  pentru a cărui dezvoltare întâile sforţări le făcea pe atunci Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor … Astăzi fraţilor,  nu e operă mai grabnică de săvârşit pentru unirea deplină sufletească a tuturor românilor decât o cât mai deplină cunoaştere a comorilor imense şi frumuseţilor uimitoare cu care a împodobit Dumnezeu acest binecuvântat pământ strămoşesc şi a comorilor strămoşeşti încă nepuse în deplină valoare ale poporului românesc de pretutindeni. Cunoscându-ne ne vom iubi mai mult,  iar când vom săvârşi pe deplin asemenea dragoste de neam străinii ne vor cinsti şi ne vor dori prietenia,  iar duşmanii se vor înfricoşa de noi şi nu vor cuteza se ne tulbure calea vieţii.”[24]

Prin acest mesaj,  pe care-l considera de mare actualitate,  energicul ierarh şi-a dezvăluit întregul tumult al inimii sale de român,  dornic să ajute la propăşirea naţiei şi la întărirea credinţei acesteia.

Parintele Visarion Puiu piatra de temelie a Catedralei

  1. IV.             Episcop de Hotin (1923 – 1935)

Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940)

Revenind la cronologia evenimentelor ce i-au marcat viaţa şi au contribuit la conturarea personalităţii acestui mare ierarh,  vom aminti în continuare sumar ascensiunea ,  dar şi neîmplinirile sale.

La 29 martie 1923 a devenit Episcop al Hotinului,   demnitate îndeplinită cu vrednicie timp de 12 ani. Aici a ridicat o monumentală catedrală episcopală  cu hramul „Sf. Constantin şi Elena”,  alte 70 de biserici în cuprinsul eparhiei,  restaurarea şi consolidarea a 397 de biserici ,  52 case parohiale şi repararea a altor 40,  ridicarea unei frumoase reşedinţe episcopale la Bălţi,  organizarea învăţământului teologic în Basarabia,  triplează numărul de mănăstiri,  impulsionează fără precedent tipărirea de carte bisericească,  înfiinţează institiuţii şi ateliere pentru folosul bisericii (atelier de lumânări, atelier de obiecte bisericesti, Banca clerului, ),  sprijină acţiunile filantropice şi culturale,  acţiuni de ordin obştesc pentru îmbunătăţirea vieţii locuitorilor Basarabiei.[25]

„Cei 12 ani de păstorie în Episcopie Hotinului au trecut preoducându-mi multe bucurii sufleteşti,  pe care numai bunul Dumnezeu mi le-a dat,  poate ca răsplată a muncii pusă în slujba sa în această latură de ţară fără teama vecinătăţii haosului şi primejdiei bolşevice,  ce era aproape,  peste Nistru.”[26]

Ca o recunoaştere a meritelor sale pe multiple planuri,  la 10 noiembrie 1935,  Visarion Puiu a fost ales mitropolit al Bucovinei, avand  reşedinţa la Cernăuţi. Cei patru ani şi jumătate cât a condus „cea mai bogată Eparhie din Ortodoxie” – Bucovina,  au fost plini de împliniri pastoral misionare.

El insusi marturisea ca „Dumnezeu a voit sa mai urc o treapta in ierarhia carmuitoare a Sfintei Sale Biserici, dar cu noi si grele impovarari pentru mine si cu salbatica nerecunostinta.”     

Acest lucru a dus la unele conflicte cu politicienii vremii,  inclusiv cu cei din preajma Casei Regale,  ce profitau adesea de bunurile bisericeşti  din Bucovina.

Visarion Puiu avea cunoştinţe juridice dobândite în anii studenţiei şi a apelat la serviciile unui cunoscut jurist  ,  prof. Gh. Alexianu,  pentru soluţionarea unor drepturi ale Bisericii.

Ca şi la Argeş,  sau în Basarabia,  a ridicat noi biserici,  a reparat pe cele degradate,  a construit Palatul Cultural din Cernăuţi,  şi Biblioteca Universitară Carol al II-lea,  a dezvoltat învăţământul teologic,  a refăcut staţiunea Vatra Dornei,  a înfiinţat cantine pentru muncitorii forestieri  şi pentru cei nevoiaşi ş.a.

În 1936 a impus votarea unei legi care interzicea preoţilor să mai facă politică. Pe plan monahal a luptat pentru readucerea de la cultul romano-catolic la patrimoniul ortodox,  după 155 de ani,  a bisericii „Învierea Domnului” din Suceava şi reînfiinţarea în 1938 a Eparhiei Maramureşului.[27]

Pe toată perioada şederii sale în scaunul miropolitan de la Cernăuţi , a avut conflicte cu un cunoscut istoric şi om politic liberal Ion Nistor,  care a deţinut mai multe portofolii ministeriale (1939-1940),  între care şi cel de la Ministerul Cultelor şi Artelor. Luptele dintre cei doi s-au purtat în mass-media,  prin săli de tribunal şi în jurul regelui Carol al II-lea. Succesele au alternat , când de o parte când de cealaltă,  ,  culminând cu îndepărtarea mitropolitului şi pensionarea acestuia (forţată),  la vârsta de 59 de ani,  în mai 1940.Nu este exclus ca un rol sa fi avut in demiterea sa  si atitudinea lui transanta din septembrie 1939, cand a primit si gazduit cu deosebita ospitalitate, la Cernauti, grupul de refugiati polonezi, in frunte cu Ignacy Moscicki, presedintele Poloniei.

S-a retras demn la Mănăstirea Neamţ,  unde construise o casă de odihnă la Vovidenia în anul 1937. Tot aici , mitropolitul şi-a ales în 1943 şi locul de veci,  comandând o placă funerară din marmură,  care se păstrează până astăzi în gropniţa Mănăstirii Neamţ,   fara ca aceasta dorinta a sa sa fie implinita inca.

O scurtă perioadă după 1940,  mitropolitul Visarion a „pendulat” între reşedinţa sa de la Vovidenia şi Mănăstirea Cernica (Bucureşti) , dedicându-şi timpul scrisului şi corespondenţei cu personalităţi marcante din viaţa bisericească,  dar şi politică. Nu folosea corespondenţa pentru a „se plânge” de nedreptăţile ce le-a avut,  preocuparea sa majoră a rămas combaterea corupţiei din structurile Bisericii şi ale statului şi protejarea cu orice preţ a valorilor şi intereselor naţionale majore.

Semnificativă în acest sens este scrisoarea pe care a adresat-o la 26 iunie 1941,  la câteva zile după trecerea Prutului de către trupele române,  ministrului de interne,  generalul David Popescu,  din care spicuim: „Ajutându-ne Dumnezeu să readucem la patria mamă laturile Moldovei răşluite de ruşi anul trecut,  ele vor trebui puse administrativ sub condiţii excepţional de bune,  spre a nu rămâne eventual regrete în sufletul populaţiei locale,  după regimul de astăzi (cel bolşevic),  spre a tămădui toate scăderile administrative îndurate sub partidele politice române de ieri şi-ndeosebi,  spre a trece poporul sub regimurile superioare din toate punctele de vedere dorite pentru viitor…”[28]

Parintele Visarion Puiu oficiaza un Parastas pentru soldati romani cazuti pe frontul antisovietic la Odesa

V.                O nouă misiune – „Transnistria creştină”

Scrisoarea a fost primită cu mult interes de către ministrul de interne,  care îl asigură pe mitropolitul Visarion Puiu,  atât în numele său cât şi al şefului statului că vor face tot ce le stă în putinţă „ca să aşezăm în aceste provincii o administraţie cinstită şi cu adâncă dragoste de Ţară şi Neam”.[29]

Mai mult decât atât,  V. Puiu însuşi,  este numit la 16 noiembrie 1942,  de către mareşalul Antonescu  ,   Sef al Misiunii Bisericeşri Române pentru Transnistria,  echivalent  cu funcţia de mitropolit,  responsabilitate pe care a îndeplinit-o până la 14 decembrie 1943. Misiunea din Transnistria fusese înfiinţată din iniţiativa mareşalului,  la 15 august 1941,  pentru „organizarea bisericii şi îndrumarea spirituală a populaţiei dintre Nistru şi Bug”. Numirea mitropolitului Visarion Puiu în această demnitate    bisericească s-a arătat încă o dată un câştig.

A reorganizat cele 2000 de parohii şi a trimis preoţi din ţară pregătiţi pentru misiune,  a înfiinţat o tipografie,  a publicat o revistă a misiunii: „Transnistria creştină”,  oficia slujbe misionare în toate colţurile regiunii cu fast ,  dar si cu evlavie. Aici,  menţiona într-o corespondenţă ierarhul,  „ne găsim într-un război de stăvilire a bolşevismului şi de reînviere a creştinismului”…[30]

Au fost redeschise sute de biserici, cărora li se dăduse vreme de decenii altă destinaţie (grajduri,  hambare,  magazii,  depozite)  , o atenţie deosebită acordând orfanilor şi bătrânilor,  a deschis seminariile la Odessa şi Dubăsari pentru personal bisericesc ş.a.A fost perioada cu cele mai bogate rezultate pe linia obiectivelor urmarite de Misiune.

VI.   O nedreaptă condamnare la moarte.

Victoria aliaţilor asupra Germaniei naziste a adus după cum bine ştim, peste o jumătate de veac de întuneric peste Biserica noastră. Printre martirii Bisericii care şi-au adus darul şi jertfa la altarul Neamului şi al Credinţei  strabune şi-a înscris numele şi mitropolitul Visarion Puiu.

Pentru cutezanţa de a-i fi trimis o scrisoare lui Stalin,  în septembrie 1939,  arătându-i nedreptăţile pe care le suporta Biserica Creştină, pentru lucrarea sa umanitară şi duhovnicească din Transnistria,  a fost considerat trădător de neam,  criminal de război şi condamnat la moarte (în contumacie) de aşa–zisul „Tribunal al Poporului” din Bucureşti,  la 21 februarie 1946,  sub acuzaţia că ar fi patronat la Odessa „acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria”, facandu-se vinovat de dezastrul tarii[31]

Regretabil este faptul că Sf. Sinod , sub presiunea puterii politice,  l-a caterisit în  februarie 1950 , dar acelaşi Sinod al B.O.R.

l-a reabilitat în 1990. Justiţia română nu a revizuit nici până astăzi această imorală condamnare la moarte a unui ierarh de excepţie. Din fericire,  în momentul condamnării la moarte mitropolitul Visarion se afla în străinătate,  fiind plecat oficial, ca delegat al Sf.Sinod al B.O.R.,  în august 1944 , la hirotonia unui episcop la Zagreb  .Nu s-a mai întors niciodată în ţara  sa natală.

A călătorit mult în exil, locuind vremelnic in  Italia,  Austria,  Elveţia,  Franţa. Marele merit al sau in perioada exilului este faptul ca a reusit sa adune sub un omofor, pe toti  romanii din diaspora, infiintand prima Eparhie romaneasca din afara granitelor tarii (1945)  cu sediul la Paris. A incercat sa realizeze unitatea exilului romanesc prin Biserica, unitatea crestina fiind pentru el un ideal ce la urmarit inca din anii tineretii (teza sa de licenta, din 1904, se numeste  Crestinism si nationalitate).

Greutatile si suferintele de tot felul ale vietii in pribegie i-au afectat starea de sanatate a mitropolitului.Ultima perioada a vietii a petrecut-o  într-o localitate din apropierea Parisului – Viels-Maison,  într-o mănăstire catolică  a trapistilor.A incetat din viata la 10 august 1964, la varsta de 86 de ani.In odaita lui nu s-au gasit nici macar banii necesari pentru inmormantare, locuitorii de acolo, precum si vecinii facand o colecta in acest sens. La înmormântatea sa au slujit câţiva preoţi români şi ruşi aflaţi în zonă,  într-o atmosferă smerită.

Rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate ulterior (1992) în cimitirul Montpamasse din Paris,  unde odihnesc mari oameni ai culturii şi ai Bisericii române: Arhim. Ioasaf Snagoveanu(1792-1872), fondatorul Capelei romane din Paris,  episcopul Teofil Ionescu (1894-1975),  Tristan Tzara,  Constantin Brâncuşi,  Emil Cioran.

Pe monumentul funerar al mitropolitului Visarion Puiu stă scris sugestiv,  un fragment dintr-un psalm: „Cum voi cânta cântare Domnului într-un pământ străin/ La râul Vavilonului acolo am şezut şi am plâns.”,  arătând parcă durerea despărţirii sale  de ţară,  înstrăinarea cea din urmă.[32]De la reinhumarea sa la Paris, la mormantul sau arde in permanenta o candela, prin grija maicii Ermonia, de la manastirea Agapia, care vietuieste aici.

Acest modest portret, pe care am incercat sa-l creionam in putine cuvinte, celui care a marcat timpul sau cu atatea impliniri si ctitorii, mitropolitul VISARION PUIU, este nu doar un omagiu pe care il aducem si un act de pretuire a memoriei sale,  demersul nostru incearca vindecarea unei rani a istoriei si reasezarea lui in panteonul marilor ierarhi si patrioti pe care i-a zamislit acest pamant binecuvantat al Moldovei.

Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu
Postfata la lucrarea Parintelui Arhimandrit Visarion Puiu
reeditata la 100 de ani de la aparitie
Din Istoria Vietii Monahale,
Editura Cetatea Doamnei, 2011

[1] DANIC (Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale)-fond Visarion Puiu, dosar 31, fila 3

[2] Ibidem, dosar 31, 1944, p. 10

[3] DANIC, fond Visarion Puiu, din 1894, Victor Puiu, dosar 29, f. 118-124

[4] Ibidem, dosar 31, f. 40

[5] Ibidem, f. 23

[6] Ibidem, f. 38

[7] Elena Istrăţescu, Mitropolitul Visarion Puiu-un reper moral al spiritualităţii româneşti şi europene, în rev. Valori Păşcănene, anul I, nr. 1, febr. 2006, p. 10

[8] Ibidem, dosar 31, f. 34

[9] Ibidem , dosar 31, f. 35

[10] Ibidem, f. 36

[11] DANIC, fond Visarion Puiu, dosar 1, f. 6

[12] Aurel Pentelescu, Gavriil Preda , Mitropolitul Pimen Georgescu (1853 – 1934), Editura Print Euro, 2004, 504 p.

[13] DANIC, fond Visarion Puiu, dosar 31, p. 60

[14] Ibidem, dosar 6, f. 13

[15] Ibidem, fond C. Tomescu, dosar 2, f. 246

[16] Ibidem, fond Visarion Puiu, dosar 1, f. 54

[17] DANIC, fond Visarion Puiu, dosar 7, f. 54

[18] Ibidem, dosar 7, f. 49

[19] Ibidem, f. 48

[20] DANIC, fond Visarion Puiu, dosar 7, f. 49

[21] Ibidem, dosar 31, f. 67

[22] Ibidem, f. 68

[23] Ibidem, dosar 29, f. 71

[24] DANIC fond Visarion Puiu, dosar 29, f. 1-3

[25] Const. N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului, 1923-1933, Buc., 1934

[26] D.A.N.I.C., Fond Visarion Puiu, dosar 31, f. 70

[27] Ibidem, dosar 31, f. 71

[28] D.A.N.I C ,Fond Visarion Puiu, dosar 25, f. 1-1v

[29] Ibidem, f. 2-3

[30] Ibidem, dosar 11, f. 30-31

[31] Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, Miropolit Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Trasnistria, în „Revista de istorie militară”, nr. 6, 1999, p. 22-25

[32] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), vol. I, Ed. Moldopress, Paşcani, 2002, p 33

Foto: Fototeca Ortodoxiei Romenesti

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Shortlink:

6 Responses to Aniversarea Mitropolitului Visarion Puiu, apărătorul românităţii răsăritene, condamnat la moarte la ordinul lui Stalin. EVOCARE de Pr. Dr. Aurel Florin Tuscanu pentru Basarabia-Bucovina.Info

  1. Pingback: Basarabia-Bucovina.Info: Aniversarea Mitropolitului Visarion Puiu, apărătorul românității răsăritene, condamnat la moarte la ordinul lui Stalin. Evocare si fotografii din Fototeca Ortodoxiei Romanesti | Romanian Breaking News

  2. e interesant ca nu se spune ca Mitropolitu Visarion Puiu a dat cu anatema pe ierarhii Biserici ortodoxe romane si multe alte chestii la care aproape toti ierarhii au fost contra lui nu din pricina lui Stalin..sunt multe chestii ce nu se spun in BOR

  3. Pingback: Aniversarea Mitropolitului Visarion Puiu, un ierarh erudit si un misionar iscusit ( 27 februarie 1879 – 10 august 1964 ) | Portalul "Moldova Ortodoxă"

  4. Pingback: VISARION PUIU – 135 de ani de la naștere si 50 de ani de la nașterea sa in ceruri (27 februarie 1879 – 10 august 1964). Basarabia-Bucovina.Info publică “PREOŢII SATELOR” | Basarabia-Bucovina.Info

  5. Pingback: Ultimele gânduri ale Mitropolitului Visarion Puiu | Basarabia-Bucovina.Info

  6. ing.Duda gavril

    Visarion Puiu, Episcop Ortodox de pie si magistrala Memorie, ramane in Panteonul Ortodoxiei Romane un mare carturar, un mare vizionar , un mare justitiar -indreptatit- in marea confruntare cu Ortodoxia balcanizata din perioada interbedlica din Romania. In cele doua volume; GLAS IN PUSTIE, face o descriere a, cu mare acuratete, a tuturor racililor ce a caracterizat ierarhia ortodoxa a timpului sau. Mai este cunoscut numele altui personaj de Pie Memorie, Dr FLOREA MURESANU, ce s-a asemanat cu Visarion Puiu, in a judeca, arbitra si portetiza figurile conducatoare ale ortodoxiei bolsevizate . De asemenea figuri emblematice a avut nevoie ortodoxia din Romaniaa timpului trecut si celui de azi.Nu sunt ortodox, dar pentru Dr VISARION PUIU si Dr FLOREA MURESANU am cea mai mare consideratie si apreciere. Unul nascut in Pascani si al doilea nascut in satul CIUBANCA din judetul Cluj. Am citit primul volum GLAS IN PUSTIE.Caut, cu orice pret sa cumpar cele doua volume GLAS IN PUSTIE. Dar cred ca actuala ortodoxie si un alt context al timpului nu vor permite publicarea celor doua volume , ce contin litere de aur si verb de foc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>