DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI – DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT. In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu

Daţi mai departeTweet about this on TwitterShare on FacebookShare on Google+Email this to someoneShare on LinkedInPin on Pinterest

Prof-Gheorghe-Buzatu-la-Teii-lui-Eminescu-din-Copou-Iasi-2012-Foto-Cristina-Nichitus-RonceaDESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT –
GULAG ŞI HOLOCAUST

de Gh. Buzatu

Lumea contemporană nu crede în miracole, deşi acestea, din când în când, totuşi survin… Precum, de exemplu, acordul formal existent actualmente, deşi fragil, între istorici sau comentatorii de presă, de pe o parte, şi politicieni, pe de altă parte, în privinţa faptului de netăgăduit că veacul care s-a încheiat recent a fost, înainte de orice, unul al monştrilor. Şi în cursul căruia, se ştie prea bine, pe scena politică s-au putut întâlni, confrunta ori chiar colabora în unele moment, Lenin, Stalin şi Hitler, Himmler şi Beria, Molotov şi von Ribbentrop, Goebbels şi Jdanov ş.a., ş.a. În atare condiţii, secolul al XX-lea a fost bântuit de totalitarisme, opuse democraţiei, în prima ordine fiind bolşevismul şi naţional-socialismul, care s-au condiţionat reciproc în privinţa originilor, manifestărilor, evoluţiilor şi destinelor lor, realităţi ce finalmente s-au impus atenţiei unor prestigioşi istorici occidentali (Ernst Nolte, A. Bésançon, François Furet, Marc Ferro, Imanuel Geiss, Stéphane Courtois). Ei au stabilit semnul egalităţii incontestabile între comunism şi fascism, ambele responsabile deopotrivă de Răul absolut care a zguduit veacul al XX-lea – Holocaustul brun şi Holocaustul roşu (Gulagul).
Avantajele studiilor comparativiste în domeniul istoriei contemporane universale nu mai trebuie demonstrate, fapt pe care l-am relevat recent într-o sinteză consacrată epocii 1919-1939 .

Revoluţia bolşevică triumfătoare din octombrie 1917, glorificată vreme de decenii până la deformări grosolane de propaganda Kremlinului Roşu , n-a depăşit în realitate specificul unei clasice lovituri de stat. Sub acest aspect, rândurile consacrate evenimentului de cunoscutul istoric german Ernst Nolte, o autoritate în materie, le considerăm pur şi simplu magistrale:

„Nici o altă revoluţie nu a semănat vreodată mai puţin cu o revoluţie populară, în care mari mase de oameni pornesc o luptă încrâncenată împotriva abuzurilor unui guvern însetat de putere: pe Nevski-Prospekt era larg deschis accesul pentru public, tramvaiele circulau, iar teatrele aveau toate locurile ocupate. Formaţiuni de trupe şi detaşamente ale Gărzii Roşii, armata de partid a bolşevicilor, au ocupat fortăreaţa Petru şi Pavel, la fel şi podurile, crucişătorul <> a tras câteva salve, care n-au produs daune semnificative, trupele guvernamentale aflate în Palatul de Iarnă s-au retras în cea mai mare parte, pe neobservate, lăsând locul răsculaţilor infiltraţi treptat şi care au arestat Guvernul provizoriu, inclusiv pe miniştrii socialişti, chiar dacă nu şi pe Kerenski, care a reuşit să fugă la timp. La deschiderea celui de-al II-lea Congres al Sovietelor se puteau citi afişe care anunţau răsturnarea Guvernului provizoriu, iar delegaţilor li s-a comunicat că un nou Guvern provizoriu a fost constituit, din membrii partidului bolşevicilor, sub conducerea lui Lenin. Delegaţii socialist-revoluţionarilor şi ai menşevicilor au protestat vehement împotriva luării pe cale ilegală a puterii de către un partid ce a pus Congresul în faţa faptului împlinit şi au părăsit sala, în timp ce Troţki le striga batjocoritor că aparţin gropii de gunoi a istoriei. Prin urmare, Revoluţia din Octombrie a fost, în realitate, în primul rând, puciul unui partid socialist îndreptat împotriva celorlalte partide socialiste şi, nu în ultimul rând, împotriva intenţiilor Congresului Sovietelor, care s-ar fi conformat neîndoielnic dorinţei covârşitoare a maselor şi ar fi constituit un guvern al sovietelor din partidele socialiste, cu excluderea burgheziei” .

Aşadar, la 7 noiembrie 1917/25 octombrie 1917 stil vechi, gărzile roşii au ocupat diferite puncte strategice din Capitală. În seara de 8 noiembrie, soldaţii din garnizoana Petrograd, marinarii din Kronstadt şi gărzile roşii muncitoreşti au luat cu asalt Palatul de Iarnă şi i-au arestat pe membrii Guvernului provizoriu. Kerenski reuşi să fugă. Congresul Sovietelor, în care bolşevicii erau majoritari, pun mâna pe putere şi desemnează un Consiliu al Comisarilor Poporului – prezidat de Lenin, avându-i pe Troţki la Afacerile Externe şi pe Stalin în Ministerul Naţionalităţilor. Astfel, Lenin conducea şi Guvernul şi Partidul, fiind recunoscut cea mai importantă personalitate a noului regim din Rusia. În funcţie de desfăşurările petrecute, „revoluţia a semnificat într-o măsură – va recunoaşte însuşi Lenin – un miracol… A fost – revine acelaşi personaj – pur şi simplu un miracol…”. Din punctul de vedere al lui Lev Troţki, revoluţia din 1917, a fost, din contră, „trădată” . După Michel Heller şi Aleksandr Nekrici , „în 1917, Puterea, pe cât era de neputincioasă, a căzut în două rânduri în Rusia, în urma unei simple busculade, pe cât era de neputincioasă. În februarie ca şi în octombrie, Guvernul a descoperit în momentul critic că nu dispunea de nici un sprijin. Diferenţa dintre cele două revoluţii a constat în faptul că, în februarie, de vreme ce puterea ţaristă a fost răsturnată de explozia elementară a nemulţumirii, în octombrie guvernul provizoriu a fost răsturnat de către un partid dirijat de un singur om [Lenin] care ştia ce vrea, care era ferm convins că încarna legile istoriei, singurul care asimilase complet doctrina lui Marx şi Engels”.

Dimpotrivă, potrivit Istoriei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (versiunea oficială, Moscova, 1959) nu se putea vorbi decât despre „imensa importanţă mondială (sic!) a Revoluţiei din Octombrie”, decurgând din „faptul că ea a fost prima revoluţie din lume care nu numai că a dat poporului drepturi politice, dar i-a creat totodată şi condiţiile materiale pentru o viaţă îmbelşugată. Teoria şi practica construirii socialismului în URSS, care a început după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, prezintă o importanţă enormă pentru proletariatul internaţional. Ţării sovietice i-a revenit sarcina să deschidă, ea – cea dintâi, căile de trecere de la capitalism la socialism… Victoria Revoluţiei Socialiste din Rusia a confirmat în chip strălucit forţa ideilor marxism-leninismului…” .
Sintetizând obiectivele noului regim, Heller şi Nekrich, la care revenim, au relevat că „prima sarcină pe care Lenin a dat-o revoluţiei proletare a fost aceea de-a distruge Statul, de a desfiinţa aparatul de stat, cum spuneau marxiştii. Această distrugerea începuse deja înainte de 17 octombrie: la această dată armata era totalmente descompusă” .

Pentru liderii bolşevici, s-a impus în context supravieţuirea tânărului „stat proletar”, prin orice mijloace, dar în primul rând prin instaurarea şi extinderea – dacă era posibil, şi s-a dovedit că a fost – a terorii la pătrat. În acest sens, un istoric avizat a observat: „Crezând cu fanatism în eficacitatea megaterorii, Lenin a privilegiat deschis funcţia represivă a serviciilor secrete. În acest sens, el nu a făcut referire la tradiţiile Kremlinului sub Ivan cel Groaznic, ci la Revoluţia franceză. Astfel, liderul bolşevic descria, după cum urmează, personalitatea celui care trebuia să conducă Poliţia: <>” . Şi l-a aflat, fără dificultate, în persoana aristocratului polonez Felix Dzerjinski , căruia i-a încredinţat conducerea faimoasei „Comisii extraordinare” – CEKA, făurită la 20 decembrie 1917, predecesoarea, prin OGPU, NKVD şi MVD, a teribilului KGB (1954-1991), care s-a „remarcat” sub comanda lui L. P. Beria şi a succesorilor acestuia , cu toţii criminali în serie, precum, de altfel, mai ales premergătorii lor din anii ’20-’30 în fruntea instituţiei .

În lupta pentru putere, declanşată în anii ’20, s-au aflat într-o acerbă concurenţă, care a condus adeseori la crime inimaginabile, trei grupări de comunişti ruşi, şi anume:
– gruparea de stânga, cel mai bine reprezentată de Troţki, care susţinea că, în absenţa revoluţiei mondiale proletare, socialismul în Rusia era pierdut;
– gruparea de dreapta, condusă de un teoretician de seamă, Nikolai Buharin, care era de acord cu poziţia stângii, conform căreia socialismul în Rusia depindea de revoluţia mondială, dar în final a ajuns la concluzia că, întrucât o astfel de revoluţie nu era de perspectivă imediată, guvernul sovietic nu mai trebuia să forţeze pentru un ritm nerealist spre socialism, ci, mai degrabă, să continue compromisul existent şi să amplifice NEP-ul;
– gruparea de centru, condusă de Stalin, a ajuns la concluzia că, deşi revoluţia mondială nu părea să devină realitate, în contextul dat socialismul putea fi construit într-o singură ţară, numaidecât în URSS.

Rezultatul luptei pentru putere, care s-a intensificat după moartea lui Lenin, a fost hotărât de controlul mai puternic al lui Stalin asupra membrilor de partid. În fond, aşa cum s-a evidenţiat cu temei, aparatul de partid s-a relevat „arma lui Stalin, era o emanaţie a partidului, a cărei natură fusese dată de Lenin” . În fapt, încă de la al X-lea Congres al Partidului, din 1921, Lenin l-a impus pe Stalin, iar la cel de-al XI-lea Congres i-a transmis lui Stalin conducerea oficială a partidului, promovându-l secretar general al partidului. Acest lucru, decis în secret, a fost anunţat într-un articol din „Pravda”, la 4 aprilie 1922 . Acţionând din umbră, ca secretar general al partidului, Stalin a reuşit să-şi adune un grup puternic de adepţi, pentru a se opune lui Troţki. Mai mult, Stalin îi acuza pe oponenţii săi de fracţionism şi de fărâmiţarea partidului, de ignorarea şi chiar de încălcarea liniei politice a acestuia. Victoria finală a obţinut-o Stalin la al XI-lea Congres al PC, care, la 27 decembrie 1927, a condamnat „toate devierile de la linia generală a partidului”. Rivalii secretarului general şi-au pierdut importanţa politică sau au fost exilaţi. Troţki însuşi a fost expulzat din Uniunea Sovietică, în ianuarie 1929, pentru a fi apoi asasinat, în 1940 . Din 1917 până la sfârşitul vieţii lui Troţki, un lanţ de rivalitate dură şi de luptă ireconciliabilă i-a dezbinat ireversibil pe cei doi revoluţionari pe care Lenin îi numise, în decembrie 1922, „conducători excepţionali” ai regimului. Campania dură a lui Stalin a fost sprijinită în mare măsură, fără a-şi fi dat seama, chiar de Troţki. Acesta, retrăgându-se practic din viaţa cotidiană şi din sarcinile sale şi păstrând tăcere în timpul dezbaterilor importante pe probleme de politică curentă, i-a făcut involuntar jocul lui Stalin. Mai mult el şi-a supra-apreciat influenţa asupra oamenilor şi popularitatea de care se bucura; a crezut tot timpul că va triumfa după moartea lui Lenin şi nu era pregătit să-şi accepte înfrângerea care se apropia ineluctabil . După cum s-a observat chiar în epocă, moartea lui Lenin în 1924 a adâncit conflictul Stalin-Troţki, conducând „până la o criză de stat” . Deşi Lenin prevăzuse, în testamentul său din 1922: „Relaţiunile dintre aceştia doi cuprind, după părerea mea, mai bine de jumătate din primejdia unei dezbinări a partidului”. Totodată, fondatorul statului comunist găsea că „Stalin e prea grosolan…”. A recomandat ca, în caz de abuz, georgianul să fie înlăturat; dar, şi în privinţa lui Troţki, Lenin se dovedise „imparţial”, lăsând câteva cuvinte cu mare greutate şi au slujit de minune tuturor adversarilor săi: „Trecutul său [al lui Troţki] nebolşevic nu-i o întâmplare [?!]” .

„Triumful” lui I. V. Stalin pe linie de partid şi de stat s-a dovedit, ceea ce în epocă a scăpat atenţiei, plin de grave consecinţe. Liderul sovietic, practic cu un deceniu înaintea lui Adolf Hitler, a făurit un stat promotor al dictaturii bolşevice, omoloagă a unui fascism de stânga. La Moscova şi la Berlin s-a instalat predominanţa absolută a partidelor conducătoare, PCUS şi, respectiv, NSDAP , ambele regimuri ajungând să practice genocidul – cel dintâi, de factură socială, celălalt, de factură naţională şi apoi rasială , deşi ambele au acţionat pe un „teren comun” – antisemitismul . Comparaţia între nazism şi comunism – a observat Marc Ferro – s-a impus de la sine . Pentru Ernst Nolte, specialist de clasă în problemele fascismului european, distincţiile între comunism şi nazism, în ciuda tuturor aparenţelor, au fost şi au rămas minime, iar, în ordinea strict cronologică a manifestării lor pe scena istoriei, cel dintâi nu numai că l-a precedat pe cel de-al doilea, dar l-a şi predeterminat. El conclude cu fermitate că, „născută din Primul Război Mondial, revoluţia rusă a bolşevicilor a însemnat evenimentul cel mai important şi cel mai plin de consecinţe al secolului [al XX-lea], pentru că a încercat, prin violenţă să înfăptuiască socialismul, aşadar un ideal străvechi al omenirii, care, prin Marx şi Engels, fusese adus la o formă modernă. Încercarea a eşuat pentru că gândirea lui Marx şi Engels a pus laolaltă lucruri incompatibile, precum unitatea lumii, familia, desfiinţarea aparatului administrativ şi materialismul. Însă tentativa a dat multor oameni o mare speranţă, iar în numeroşi alţii a trezit o ură necunoscută până atunci. Astfel s-a deschis calea pentru o contra-mişcare militantă care s-a putut sprijini pe forţa încă neslăbită a naţionalismului şi a dat naştere unei ideologii mai mult pe presupuneri şi postulate, decât pe speranţe şi convingeri, o ideologie care în practică s-a dovedit la fel de mult ca şi sistemul bolşevic, chiar dacă în alt mod, o <>. În felul acesta, conchide Ernst Nolte, perioada dintre 1917 şi 1945 n-a devenit epoca revoluţiei mondiale proletare, aşa cum crezuse Lenin, ci epoca fascismului şi a războiului civil european între naţional-socialismul radical-fascist al Germaniei şi bolşevismul Uniunii Sovietice” .

Este, se impune să precizăm acest lucru, o concluzie fundamentală , în măsură să deschidă largi perspective studiilor de istorie contemporană universală.

În anii ’30, politica stalinistă de represiune înregistrează culmi neatinse o dată cu aşa-numita Marea Teroare, soldată cu exterminarea întregii opoziţii din Partid, şi nu numai, dar şi cu asumarea unor puteri dictatoriale de către „Ţarul Roşu” de la Kremlin .
Această epurare a opozanţilor – mai ales a celor din Partid – a început în decembrie 1934, cu asasinarea unuia dintre liderii comunişti din Leningrad, Serghei Kirov , pentru a se intensifica necontenit din 1936 până în 1938 . A urmat o epurare în rândurile Partidului, prin înscenarea a trei mari procese publice, în cursul cărora au fost… denunţaţi 16 lideri bolşevici, printre care Zinoviev şi Kamenev – în 1936, alţi 17 – în 1937 şi încă 21 – în 1938, inclusiv Buharin şi Rîkov. Cele mai multe dintre acuzaţii erau de asociere cu Troţki, de conspiraţii contrarevoluţionare, de sabotaje şi de alianţe cu duşmanii din străinătate. Toţi au primit pedeapsa cu moartea. Epurarea s-a îngemănat cu teroarea şi a continuat să se extindă, ajungând a cuprinde toate organizaţiile de partid şi toate ramurile guvernamentale şi instituţiile supreme, dar, nu mai puţin, armata – în care mareşalul Tuhacevski şi alţi şapte comandanţi de armată au fost executaţi – şi însăşi poliţia politică. Numărul total al celor arestaţi de poliţia politică a fost estimat la cel puţin opt milioane de persoane. Către sfârşitul acestor acţiuni, conducerea NKVD a fost preluată de Lavrenti Beria, un georgian de-al lui Stalin. Amploarea terorii staliniste a fost fără precedent .

Între 1936 şi 1939, după aproximaţiile cele mai prudente, milioane de oameni au fost supuşi măsurilor represive pentru raţiuni politice, iar cel puţin 400 000- 500 000 dintre ei – mai ales funcţionarii superiori – au fost executaţi fără judecată. Alţii au fost condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea. În anumite zile, numai la Moscova, s-au executat până la o mie de indivizi .
Marea epurare i-a asigurat lui Stalin controlul total asupra Partidului, Guvernului şi al statului, control statuat printr-o nouă Constituţie.

Trebuie precizat că până astăzi, chiar după deschiderea arhivelor staliniste, un bilanţ precis al „Marii Terori” se dovedeşte imposibil de stabilit. Declanşat, aşa cum s-a arătat, o dată cu asasinarea lui Kirov, fenomenul s-a soldat – cel puţin în baza datelor furnizate de Robert Conquest, un specialist al problematicii – cu milioane de cetăţeni nevinovaţi arestaţi (circa şapte milioane numai în 1937-1938), perioadă în care mecanismul crimei organizate a fost dirijat direct de către şeful temutului NKVD, Ejov, care a „gestionat” împuşcarea a peste un milion de persoane, cărora trebuie să li se adauge alte două milioane de morţi în detenţie . Drept rezultat concret, s-a impus un nou model „strălucit” al statului socialist, despre care, atunci şi mai târziu, propaganda stalinistă a făcut atâta caz. Dar, în ce a constat „modelul”? Să apelăm, din nou, la cuvântul unor specialişti de prestigiu: „S-a creat primul stat socialist totalitar. Acest stat a creat un Imperiu al lagărelor pe care istoria nu o cunoscuse. Hitler s-a ofensat pentru că i se reproşau lagărele de concentrare: <>. Pentru aceste lagăre, Stalin a utilizat ansamblul teritoriului Uniunii Sovietice şi, în ce priveşte numărul de deţinuţi, el l-a depăşit pe Hitler”, iar Imperiul URSS a devenit „Arhipelagul Gulagului”, cum l-a denunţat Alexandr Soljeniţîn .

Constituţia stalinistă din 5 decembrie 1936 consfinţea supremaţia „dictaturii proletariatului”, exercitată, prin intermediul Partidului Comunist şi în numele său, de către I. V. Stalin personal. În acelaşi timp, Constituţia era destinată să ilustreze realizările noii etape, „socialiste”, atinse de URSS, posibile numai în condiţiile proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie şi rezumate în formula: „De la fiecare după puterile sale, fiecăruia după munca sa”. Propaganda sovietică, după cum desprindem din celebra Scurtă biografie a lui I. V. Stalin, a prezentat-o cu tam-tam ca fiind „Constituţia socialismului învingător şi a largii democraţii socialiste”, care „înarmează moralmente şi politiceşte pe cei ce muncesc în lumea întreagă pentru lupta contra reacţiunii burgheze. Ea arată că ceea ce s-a înfăptuit în URSS poate fi înfăptuit şi în alte ţări” . Chiar şi după moartea dictatorului sovietic şi combaterea cultului stalinismului, Istoria oficială a PCUS reţinea pe un ton integral festivist cum că: „În noua Constituţie a URSS şi-a găsit expresia democratismul de tip superior, democratismul socialist. În Constituţia URSS se subliniază rolul conducător al Partidului Comunist în societatea sovietică… Adoptarea noii Constituţii era expresia faptului de importanţă istorică mondială că URSS intrase într-o nouă fază de dezvoltare, în faza “desăvârşirii” construcţiei societăţii socialiste şi a “trecerii treptate” la comunism” .

Dintre atâtea şi atâtea legende, care au circulat şi circulă încă pe seama lui Iosif Visarionovici Stalin (născut Djugaşvili, la 6 decembrie 1878 ori, după propria-i declaraţie de revoluţionar, la 21 decembrie 1879, în Gruzia), supranumit Soso de părinţi şi Koba de colaboratorii din Kremlin, câteva realităţi sunt totuşi indiscutabile, iar, dintre acestea, una priveşte însuşi rolul şi locul în istorie al liderului de partid şi de stat al URSS (1924-1953): a fost – dacă aceasta constituie cumva un record demn de invidiat? – cel mai teribil dictator al tuturor timpurilor, Numărul 1 detaşat în galeria tiranilor hors série de pretutindeni şi de oricând! Este un lucru cvasi-unanim acceptat că, dintre toţi tiranii secolelor precedente şi, probabil, ai celor următoare, Stalin deţine unele priorităţi pe care, desigur, cu foarte mare greutate vreun pretendent ar cuteza să le egaleze – limitele (practic, inexistente) ale puterii exercitate; sadism; premeditarea, planificarea şi înfăptuirea sistematică a crimei (nu a crimei obişnuite, ci a asasinatului în masă, programat şi aplicat pe criterii sociale, naţionale şi rasiale); numărul exorbitant al victimelor Gulagului = Holocaustul roşu; aria de acţiune (în anume privinţe şi în anume momente, întreg mapamondul); durata asumării „mandatului” şi, nu cel mai puţin important, consecinţele – pentru moment, imposibil de evaluat – ale tuturor faptelor sale. Şi care dictator, cu toate acestea, la timpul său a fost adulat, culmea, deopotrivă, de admiratori şi de victime. Iar, după moartea sa chiar, a provocat alte câteva zeci de victime, dintre rândurile celor extrem de numeroşi conaţionali care au ţinut să-şi ia omenescul „rămas bun” de la călăul lor?!

Unul dintre biografii cei mai inspiraţi ai lui Stalin, l-am numit pe Vladimir Volkoff, rus de origine, a consemnat în mod justificat că eroul său se cocoţase la putere pe un „piedestal de superlative” . Însă colaboratorii săi cei mai apropiaţi şi, ulterior, victimele sale au fost aceia care, cum se întâmplă adesea, au tras cele dintâi brazde ale cultului personalităţii. S. M. Kirov, de exemplu, unul dintre fruntaşii comunişti, asasinat în 1934, s-a aflat între cei dintâi care l-au desemnat pe Stalin drept cel mai mare om al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor şi al tuturor popoarelor… Dar, aşa cum am precizat, acesta nu era decât începutul. Lilly Marcou, autoarea unei biografii recente consacrată „ţarului roşu” de la Moscova, vorbea despre psihoza colectivă ce a cuprins sistemul comunist la 21 decembrie 1949, adică atunci când s-ar fi împlinit 70 de ani de la naşterea lui Stalin . Aflat atunci în culmea popularităţii, el a fost recunoscut drept cel mai mare geniu al tuturor timpurilor şi al tuturor popoarelor, cel mai de seamă Comandant (Generalissim) al tuturor veacurilor, Corifeul ştiinţei, Conducătorul popoarelor etc. Etc. Toate superlativele din toate limbile pământului se dovediră insuficiente pentru a-l omagia pe liderul de la Kremlin, mai precis pe cel care, cu numai doi-trei ani mai devreme, avizase şi definitivase… propria-i biografie, din care cităm:

„… Stalin este Lenin de astăzi… Numele lui Stalin este simbolul vitejiei, simbolul gloriei poporului sovietic, un apel la noi fapte eroice pentru binele Marii noastre Patrii… Numele lui Stalin se îmbină în creaţia populară cu numele lui Lenin… Toată omenirea progresistă, toate popoarele democratice iubitoare de libertate îşi leagă de numele lui Stalin speranţele de securitate şi pace trainică şi îndelungată…” .

Se impune să reţinem că bibliografia referitoare la viaţa lui Stalin este extrem de bogată şi de variată. Nimic surprinzător în această privinţă, dacă avem în vedere că prima jumătate a existenţei imperiului sovietic a fost dominată, ca să nu spunem că într-un fel s-a confundat, cu însăşi viaţa dictatorului. Se înţelege, în consecinţă, că în primul rând principalele sinteze privind istoria URSS şi PCUS l-au avut în centrul atenţiei pe „ţarul roşu” , situaţie valabilă şi în cazul kremlinologilor de pretutindeni (Roy Medvedev, Robert Conquest, Edward Crankshaw, I. Krotkov ş.a.), în acela al analiştilor spionajului moscovit (Christopher Andrew, Oleg Gordievski, Pavel Sudoplatov ş.a.) ori al specialiştilor antrenaţi în studiul puternicelor şi temutelor organisme care au dominat mişcarea muncitorească internaţională în deceniile III-VI ale acestui veac – Cominternul şi Cominformul (F. Borkenau, F. Claudin, D. Desanti, Jacques de Launay, A. Vaksberg, F. I. Firsov sau G. M. Adibekov). Bineînţeles, dintre memorialişti, s-au impus cei care s-au aflat în imediata sa apropiere (Vladimir Berejkov, B. G. Bajanov), însăşi fiica sa (Svetlana Alliluyeva), principalii săi colaboratori şi inamici politici (L. Troţki, L. P. Beria, V. M. Molotov, N. S. Hruşciov) ori unii dintre cunoscuţii generali ai războiului antihitlerist din 1941-1945 (G. K. Jukov, I. S. Konev, A. M. Vasilevski, S. M. Ştemenko ş.a.). Stalin este prezent, de asemenea, în însemnările publicate de unii dintre principalii actori ai scenei internaţionale din epoca celui de-al doilea război mondial – W. S. Churchill şi Harry S. Truman, Charles de Gaulle şi Cordell Hull, Harry Hopkins, Anthony Eden şi E. Stettinius, Joachim von Ribbentrop, Grigore Gafencu şi Averell Harriman, iar reprezentantul mareşalului J. B. Tito, Milovan Djilas, a publicat o carte specială, foarte bine primită . În cele din urmă, dar nu şi cel mai puţin importanţi, îi reţinem pe biografi: Vladimir Volkoff şi Lilly Marcou, deja amintiţi, Robert Payne şi Alan Bullock, Jean Elleinstein, Isaac Deutscher, Robert C. Tucker, Adam B. Ulam, A. Avtorkhanov, Hélène Carrère d’Encausse, James E. McSherry sau Boris Souvarine . Una din cele mai temeinice biografii, întemeiată pe valorificarea masivă a arhivelor ultrasecrete foste sovietice, aparţine reputatului şi regretatului general rus D. A. Volkogonov . Dintre lucrările speciale, reţinem atenţia cititorului asupra celor privind evoluţia raporturilor internaţionale în epoca şi sub influenţa lui Stalin , condiţiile misterioase ale sfârşitului dictatorului , istoria familiei sale ori analiza critică a operelor celui care se introdusese în trinitatea clasică a reprezentanţilor autorizaţi ai materialismului dialectic şi istoric .

Ianuarie 1940 – I. V. Stalin în persoană semnează „pentru” execuţia a 346 de persoane.

Dintre biografi, Milovan Djilas află în Stalin pe cel mai mare criminal din istorie, în care „se împleteşte absurdul criminal al lui Caligula cu rafinamentul lui Borgia şi cu brutalitatea ţarului Ivan cel Groaznic […] Istoria – continuă acelaşi – nu cunoaşte un despot atât de brutal şi cinic cum a fost Stalin. El este mai metodic, mai cuprinzător şi mai total ca criminal decât Stalin…” . Ceea ce sublinia şi Vladimir Volkoff atunci când descoperea în Hitler „un simplu cârpaci” comparativ cu Stalin, care, prin întreaga sa activitate, a probat categoric că nu voia să afle adevărul, ci să-l schimbe .

Nu este posibil, fără îndoială, să reconstituim în limitele câtorva pagini biografia completă a lui Stalin, mai ales dacă ţinem seama de cantitatea şi calitatea informaţiilor furnizate de extrem de bogata literatură de care dispunem. De aceea, ne vom limita să urmărim doar traseul personajului nostru în unele puncte esenţiale: copilăria, studiile la seminarul din Tbilisi (1894-1899), contactele cu mişcarea clandestină din Gruzia (1899-1900), începuturile activităţii revoluţionare la Batumi, unde a fost arestat pentru prima dată (1902), apoi încă de şapte ori până în 1913 şi în tot atâtea rânduri exilat, pentru a evada sistematic; în 1903-1904, el stabileşte legături cu Lenin, căruia, va pretinde mai târziu, i-a devenit un fidel discipol, pentru ca în continuare să participe la congresele bolşevicilor de la Stockholm şi Londra, acolo întâlnindu-se cu marele său rival de mai târziu, Leon Troţki, să viziteze Germania şi Austro-Ungaria ori să se preocupe de organizarea mişcării muncitoreşti în Georgia natală; era în deceniul care a precedat primul război mondial şi când s-a afirmat despre tânărul revoluţionar de profesie că ar fi acţionat, mai puţin din convingere, dar îndeosebi ca agent al poliţiei secrete ţariste (Ohrana), acoperire în privinţa căreia s-au adus şi se aduc mereu probe , toate irelevante însă; au urmat anii ascensiunii necontenite, aceasta în condiţiile revoluţiei din 1917 şi ale războiului civil (1917-1922), al fondării URSS şi ale morţii premature a lui Lenin (1924), după care s-a îngrijit, în calitatea-i de secretar general al Partidului Comunist bolşevic din Rusia (1922), de îndepărtarea treptată a rivalilor, în frunte cu Troţki (1928-1929), premise „sigure” pentru a declanşa colectivizarea agriculturii, industrializarea şi primul plan cincinal; la mijlocul anilor ’30 porneşte teroarea de masă împotriva comuniştilor şi a tuturor popoarelor absorbite de URSS, iar în august 1939, avizând şi asistând la semnarea faimosului pact de neagresiune cu Hitler, contribuie nemijlocit la aruncarea lumii în vâlvătăile celui de-al doilea război mondial; conflagraţia nu va ocoli însă URSS, astfel că aliatul din ajun, Hitler, a atacat la 22 iunie 1941 Rusia Sovietică, perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945) oferindu-i prilejul de a se impune, o dată în plus, ca lider politic, militar şi, nu mai puţin, ca negociator diplomatic în cursul conferinţelor interaliate controversate (prin principiile avansate şi deciziile adoptate) de la Teheran, Moscova, Yalta şi Potsdam cu preşedinţii SUA şi premierii Marii Britanii; el a pretins şi a reuşit să-şi convingă partenerii de dialog asupra necesităţii extinderii „zonelor de securitate” ale URSS, context în care numeroase state din Asia şi Europa Est-Centrală (inclusiv România) au devenit democraţii populare, iar imperiul roşu o tristă realitate; marele conflict din 1939-1945 a fost succedat de un altul, aşa-numitul război rece, care a riscat în orice moment să se transforme într-unul cald, foştii aliaţi împotriva lui Hitler devenind de-acum inamici implacabili şi dispuşi să recurgă la necruţătoarele bombe atomice şi cu hidrogen ori la arme mai sofisticate; URSS a traversat, în primii ani postbelici, o necesară perioadă de reconstrucţie, însoţită însă de o nouă teroare şi de un val de antisemitism , ce s-au extins, peste noile graniţe ale URSS, în toate ţările ocupate de Armata Roşie în urma războiului (inclusiv România), aflate – la voinţa Kremlinului – în plin proces de comunizare. Hitler, după cum se ştie, crease Auschwitz-ul, Buchenwald-ul şi Dachau-ul, iar Stalin – după cum a observat J. Elleinstein – l-a imitat întocmai şi a fondat, de-a lungul şi de-a latul „sistemului socialist mondial”, sute şi sute de lagăre asemănătoare, toate alcătuind în fond un singur şi uriaş lagăr – Gulagul, în care au pierit milioane de oameni. Un număr înspăimântător de victime a provenit dintre români, fie din rândul celor rămaşi în statul fixat în frontierele stabilite de învingători în 1944-1945, fie, mai ales, dintre cei aflaţi în provinciile noastre istorice ocupate de URSS în 1940 şi re-anexate după 1944: Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, admiratorii şi detractorii săi şi-au împărţit cu dificultate rolurile. Şi aceasta pentru că – şi unii, şi alţii – au descoperit că, în cazul în speţă, cu excepţia faptului că Stalin organizase şi condusese ampla bătălie a URSS împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor ei, cu greu au mai putut descoperi vreun episod luminos în viaţa ţarului roşu . Cu toate acestea, atacul împotriva cultului personalităţii nu s-a declanşat imediat, ci după mai mulţi ani şi graţie unor minuţioase preparative. Era vorba, în fond, de o redescoperire a lui Stalin, care, cu mult înainte raportului lui N. S. Hruşciov din februarie 1956, fusese înfăţişat opiniei publice aşa cum era… pretutindeni în lume, cu excepţia URSS. În România, de exemplu, cu ani înaintea comunizării forţate a ţării, opinia publică ajunsese să-l cunoască pe adevăratul Stalin. Ne referim atât la presa anilor 1917-1944, pe care am cercetat-o integral, cât şi la unele lucrări de mare tiraj şi succes. Astfel, cunoscutul scriitor german Emil Ludwig s-a bucurat, la Bucureşti, precum şi în multe alte capitale europene, de o bună primire cu volumul Conducătorii Europei . Stalin fusese plasat într-o bună companie, alături de Nansen, Briand, Lloyd George, Venizelos şi Mussolini, dar „autocratul rus” nu beneficia nicicum de simpatia autorului. Acesta îl întâlnise la Kremlin în 1931, dar nu se lăsase impresionat de gazdă. Dimpotrivă: „Totul e greoi la acest bărbat: mersul său, privirea sa, voinţa sa şi chiar când râde (ceea ce-i face plăcere) râsul său e închis, înnăbuşit, încet, pentru el însuşi, izvorând din acel dispreţ general pe care îl au toţi dictatorii faţă de bestia omenească” . Tot pe atunci, istoricul francez Jacques Bainville l-a plasat pe Stalin după Lenin, dar înainte de Mussolini şi Hitler. El întruchipa pe dictatorul oriental şi fără de care, deja în 1935, revoluţia din 1917 „nu ar fi fost decât o amintire” . Liderul de la Kremlin a populat numeroase alte cărţi ale timpului , dar, în mod special, Eroii revoluţiei ruse. Lenin. Trotski. Stalin, datorată cunoscutului profesor Sterie Diamandi, care publicase şi impresionantele Galerii ale oamenilor politici români şi străini ai epocii interbelice. Pentru Sterie Diamandi, ca şi pentru Jacques Bainville, rolul major al lui Stalin se concretizase în faptul că „asigurase” dăinuirea regimului sovietic, căci, în rest, el îl confirmase întru totul pe Troţki: „cea mai eminentă mediocritate a partidului”. Iată-l însă pe Stalin surprins de Sterie Diamandi în dimensiunea-i reală: „… Nu cunoaşte decât o singură pasiune: politica; nu are decât o singură slăbiciune: puterea. În vâltoarea luptelor politice, găseşte singura raţiune a existenţei sale. E trup şi suflet devotat politicii. Iubeşte şi doreşte puterea din toate fibrele fiinţei sale; e un îndrăgostit fanatic al puterii […] E o dragoste de o virilitate sălbatică care vrea să posede puterea în chip exclusiv şi absolut. Gelos de dânsa cu acea gelozie ce caracterizează pe amanţii de rasă, el nu înţelege să-mpartă cu altcineva puterea. De aceea, a căutat pe toate căile să-nlăture pe toţi cei care îndrăzneau să râvnească la dânsa (Troţki, Kamenev, Zinoviev, Buharin, Frunze)” .

Fostul secretar de stat al SUA, Herny Kissinger, nu avea cum să evite rosturile lui Stalin în domeniul politicii externe a URSS. Precizând din start că liderul de la Kremlin, asemenea lui Hitler, a fost un monstru într-ale politicii, Ţarul Roşu, spre deosebire de Führer, „dispunea de o răbdare incredibilă” . Comparaţia merge însă mai departe, fiind luaţi în atenţie şi liderii interbelici ai Puterilor Occidentale, spre deosebire de care – constată Kissinger, insistând asupra erorilor care au condus irefutabil la cel de-al doilea război mondial în 1939 – Stalin „era pregătit în orice moment să întreprindă un studiu meticulos al relaţiilor dintre tipurile de putere”, iar, „din perspectiva organizării relaţiilor internaţionale el s-a dovedit cel mai realist dintre toţi, răbdător, viclean şi implacabil, un adevărat Richelieu al acelei perioade” .

Este în afara oricărui dubiu că, în istorie, nu Stalin a descoperit crima; el a perfecţionat-o, iar în chip precis sistemul de-a recurge la crimă pentru a se menţine la putere. Regimul social pe care l-a apărat, l-a menţinut şi l-a ilustrat nu a fost nici pe departe, astfel cum au pretins cu încăpăţânare adulatorii Ţarului Roşu şi acesta în persoană, cel mai drept şi fără de egal în istoria umanităţii . A fost, înainte de toate, un socialism cu faţă inumană. Măcinat de puternice şi insolubile contradicţii, în continuă competiţie cu factorul timp, pe care nu a reuşit în vreun fel să-l controleze iar nicidecum să-l domine. Dimpotrivă, la una dintre confruntările decisive, el a clacat. În context, se poate aprecia că Stalin a fost un mare învins în faţa istoriei. Iar, în raport nemijlocit cu metodele sale brutale, cel mai mare învins. Milovan Djilas, la care revenim, a surprins corect situaţia: „Cu toate că Stalin se numără printre cei mai mari învingători pe care i-a cunoscut istoria [în 1945], în realitate el este una dintre personalităţile cele mai învinse. După el nu a rămas nici o valoare durabilă, nepreţuită. Victoria s-a transformat în înfrângere, atât a personalităţii, cât şi a ideilor [sale]…” .

După cum este cunoscut, în februarie 1956, unul dintre discipoli, N. S. Hruşciov, a fost acela care, în calitatea sa de prim-secretar al CC al PCUS, a contribuit cel dintâi decisiv la demitizarea lui Stalin. Într-un document fundamental, care a fost editat şi la Bucureşti . Este vorba de faimosul Raport secret al lui Nikita Sergheevici Hruşciov, prezentat de acesta într-o „şedinţă închisă” a Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 şi care, prin grija conducerii comuniste de la Bucureşti, a fost tradus de îndată în limba română şi a beneficiat chiar de o ediţie adecvată, adică de „uz intern”, ceea ce nu i-a asigurat decât o circulaţie extrem de limitată, cititorul obişnuit mulţumindu-se, în schimb, cu extrase din Raport incluse în unele lucrări străine de istorie ori, mai degrabă, apelând la ediţiile occidentale ale Memoriilor lui N. S. Hruşciov . Volumele au fost prefaţate de Edward Crankshaw, cunoscutul biograf al lui Hruşciov . Este simptomatic că, în Rusia, memoriile lui Hruşciov nu au fost editate integral decât între anii 1990 şi 1995, prin eforturile cunoscutei publicaţii de specialitate „Voprosî istorii”, iar în volum, cu o prefaţă a fiului fostului lider comunist, profesorul Serghei Nikitici Hruşciov .

Aşa după cum a observat jurnalistul britanic David Crankshaw, cel mai avizat biograf al lui N. S. Hruşciov, acesta, promovat pe linie de partid şi de stat prin voinţa însăşi a lui I. V. Stalin şi selectat tot de el între posibilii săi succesori la Kremlin, şi-a pregătit în chip spectaculos ceasul în istoria URSS şi a lumii. El a fost marcat de întrunirea Congresului al XX-lea al PCUS la 14-25 februarie 1956 şi de Raportul secret, acesta constituind punctul crucial în dezvăluirea şi combaterea cultului personalităţii lui I. V. Stalin şi în abandonarea „canoanelor leniniste” ale Kremlinului . Potrivit kremlinologilor, în şedinţa din dimineaţa de 25 februarie 1956 a Congresului al XX-lea la Moscova a explodat realmente o bombă prin intervenţia lui N. S. Hruşciov, care, în „sesiune închisă”, deci fără participarea invitaţilor de onoare de peste hotare ai partidelor comuniste şi muncitoreşti „frăţeşti”, a citit documentul intitulat Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale .

Consecinţele intervenţiei lui N. S. Hruşciov au fost extraordinare. Michel Heller şi Aleksandr Nekrici, deja menţionaţi, au reţinut în Istoria lor: „Raportul lui Hruşciov… fu cunoscut rapid în toată ţara [în URSS]. Îmbogăţit cu intervenţiile delegaţilor [la Congres], el fu în întregime şi pasionant dezbătut la reuniunile locale ale partidului. Obiectul dezbaterilor deveniră nu numai Stalin şi crimele sale, ci, de asemenea, şi sistemul sovietic luat ca atare…” . Revenim, precizând că efectele intervenţiei lui Hruşciov, „măsurată” de observatori în… 20 000 de cuvinte , le putem aprecia a fi fost de-a dreptul incalculabile, pentru evoluţia URSS şi – de ce nu? – chiar pentru prăbuşirea imperiului comunist moscovit în 1991. Ceea ce până în februarie 1956 era atât de bine cunoscut, din mărturiile tragice ale milioanelor de supravieţuitori ai Gulagului de pe cuprinsul URSS ori din Europa Est-Centrală şi Asia de Est şi de Sud-Est, subjugate de Armata Roşie şi NKVD/KGB după cel de-al doilea război mondial, ori din informaţiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington şi Londra, Paris, Roma şi Bonn, a fost după aceea dezvăluit oficial de către – surpriză! – cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului după moartea lui Stalin. Pentru a-şi susţine pledoaria, Hruşciov a apelat mai întâi la mărturiile lui Lenin: aşa-numitul testament dictat în decembrie 1922 – ianuarie 1923 şi scrisoarea personală adresată lui Stalin în martie 1923. Din testament, Hruşciov a reţinut această contra-recomandare a lui Lenin ca Stalin să-i fie succesor: „Stalin este prea brutal şi această lipsă, care poate fi întru totul tolerată în mediul şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, devine intolerabilă în postul de secretar general. De aceea, eu propun tovarăşilor să examineze modalitatea mutării lui Stalin din acest post şi să numească în acest post pe un alt om, care în toate celelalte privinţe se deosebeşte de tovarăşul Stalin numai printr-o trăsătură care prevalează, şi anume este mai tolerant, mai loial, mai politicos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios…”. Mai apoi, în scrisoarea din martie 1923, expediată în copie şi lui Kamenev şi Zinoviev, Lenin îl acuza pe Stalin de grosolănie faţă de Nadejda Krupskaia, iar finalmente solicita scuze, dacă nu prefera ruperea „relaţiilor dintre noi”. În expozeul său, Hruşciov a afirmat şi a dovedit că Stalin a făcut „tot mai mult abuz de putere”, „a început să reprime fruntaşi de vază ai partidului şi statului”, dar, finalmente, a ezitat să-l desemneze „despot”, argumentând în folosul său că, desigur, aşa socotise el că trebuia procedat, „în folosul partidului, al oamenilor muncii, în interesul apărării cuceririlor revoluţiei” .

Fundamental a fost însă faptul că începutul se consumase: s-a prăbuşit mitul stalinist despre raiul comunist, care s-a transformat într-o clipă în mai mult decât iadul… Iar, peste decenii, prin eforturile istoricilor de pretutindeni, în cel mai cumplit carnagiu al secolului şi, mai mult, al tuturor veacurilor laolaltă! De la un capăt şi până la altul a existenţei URSS şi al ţărilor satelite, din 1917 şi până la 1991: Holocaustul roşu, soldat cu sute de milioane de morţi. Nu numai de pe cuprinsul fostei URSS, ci de pe întreg mapamondul, inclusiv România. Care, din nenorocire, după 23 august 1944 a devenit stat ocupat de către URSS, situaţie agravată peste măsură datorită faptului că Kremlinul, reeditând actele criminale din 1940-1941, întreprinse în litera şi în spiritul odiosului Protocol secret al Pactului de neagresiune Hitler-Stalin din 23 august 1939, a dezmembrat iarăşi trupul ţării, răpindu-i o serie de teritorii istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, mai multe ostroave de pe Dunăre, iar în 1948 Insula Şerpilor), integrându-le Imperiului Roşu.

***

Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente.

Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum. Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ’40-’50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.
Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor , a destinelor frânte ale românilor dintre Prut şi Nistru.

Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:

a. Prizonieri de război în URSS 180 000
b. Ucişi în lagăre şi închisori 500 000
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1 400
e. Mişcarea de partizani 10 000
f. Perioada ceauşistă 60 000
g. Basarabia şi Bucovina,
ca teritorii înstrăinate 1 500 000

Total 2 451 400

Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii.
Nu vom încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău .
În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.

Sursa: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Cititi extrase din cartea prefatata de Profesorul Gh. Buzatu la: 70 DE ANI DE LA DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI

70 DE ANI DE LA DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI DE NORD (2)

Vedeti si: Profesorul Gheorghe Buzatu omagiat pe ultimul drum de Presedintele Romaniei, Traian Basescu, Academia Romana si personalitati din intregul spatiu istoric si etnic romanesc. VIDEO/FOTO IN MEMORIAM

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Shortlink:

13 Responses to DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI – DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT. In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu

  1. Pingback: Ziua Profesorului Gh. Buzatu. In Memoriam: DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT – GULAG ŞI HOLOCAUST | Ziaristi Online

  2. Pingback: Ziua Profesorului Gh. Buzatu. A plecat cel mai bun dintre noi. Basarabia-Bucovina.Info In Memoriam: DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI – DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT. | Victor Roncea Blog

  3. Pingback: Ziua Profesorului Gh. Buzatu. A plecat cel mai bun dintre noi. In Memoriam: DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI – DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT. | Victor Roncea Blog

  4. Pingback: ,Ziua Profesorului Gh. Buzatu. A plecat cel mai bun dintre noi. In Memoriam: DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI – DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT. | Victor Roncea Blog

  5. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu Dumnezeu si fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul nostru si al lui Petru Ursache | Ziaristi Online

  6. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul nostru si al lui Petru Ursache | Ziaristi Online

  7. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul nostru si al lui Petru Ursache | Ziaristi Online

  8. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul Ziaristi Online | Victor Roncea Blog

  9. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul Ziaristi Online | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

  10. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul Ziaristi Online – postat pe Victor RONCEA.ro - RadioMetafora.ro

  11. Romanii de pretutindeni

    Foarte interesanta povestea, nu stiam atat de multe despre Gulag. Va multumesc!

  12. Pingback: Ziua Victoriei NKVD asupra Romaniei. Rusii ne-au furat si pisoarele! Rusia Sovietica sau Raul Absolut | Victor Roncea Blog

  13. Pingback: Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul nostru si al lui Petru Ursache | Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>